Un copil ucis dintr-o băşcălie

Andreea Simon a dispărut acum 6 ani, din pricina unei iubiri neîmpărtăşite

Era o fetiţă veselă, sociabilă şi bună la învăţătură. Îşi făcea temele la şcoală, în pauze, ca acasă să fie liberă. Îşi ajuta mama şi avea grijă de surioara ei mai mică. Iar de un an şi jumătate Andreea mergea la karate

Simon Andreea Simona avea 9 ani şi a dispărut din Miercurea Ciuc în seara zilei de 15 decembrie 2005, pe drumul dintre casă şi magazin. Erau mai puţin de 100 de metri. În ziua aceea luase un “foarte bine” la matematică. Cu o zi înainte, un altul, la limba română. Era o elevă silitoare Andreea, terminase clasa I cu o singură medie de “bine”, iar a II-a – cu numai două. În rest, avea “FB” pe linie. Îi plăcea să citească şi să deseneze felicitări cu prinţese. Toate au fost ridicate de poliţiştii care căutau indicii. Să facem o pauză şi să ni-i imaginăm aplecaţi peste desenele naive ale unei fetiţe de 9 ani, în căutarea mesajelor criptate. “Te iubesc, mami”. În urma Andreei n-au mai rămas decât diplomele de la şcoală, carnetul de note, cu coperta verde plină de inimioare şi steluţe desenate cu carioca, câteva foi de matematică pe care exersa tabla înmulţirii. “3 x 8 = 8 + 8 + 8 = 24”. Trecuse clasa a III-a. În gentuţa ei mică, veche, cu barete scurte, sunt înghesuite centura albă de karate, o mână de poze, “câte au mai rămas”, zice mama, “că am tot dat pe la jurnalişti”, şi foi cu numere de telefon şi indicii de la clarvăzători. Pe Andreea, niciunul dintre ei n-a văzut-o clar… Numai poliţiştii au văzut totul, limpede, ş-apoi s-au prefăcut că bâjbâie.

Simon Andreea a venit pe lume pe 2 martie 1996. Copil din flori, cum se zice. Tatăl ei natural, Simon Andrei, a recunoscut-o după ce a fost dat în judecată şi tot de atunci a început să plătească şi pensie alimentară. Fetiţa a fost crescută de bunicii din partea mamei, în satul Palanca, judeţul Bacău, până când a venit vremea să meargă la şcoală. “Era o fată cuminte, isteaţă şi respectuoasă. A mers la grădiniţă şi ş-acolo a luat diplome…”, îşi aminteşte Ileana Tonoaie, bunica. Bunicului, când era mică, îi zicea “mama”, apoi, când a mai crescut, îl striga “Bicu”. “Se ducea la drum şi auzeam «tanti Leană!». Eu credeam că mă strigă cineva şi, când colo, era ea. Ş-acum, noaptea, când latră câinele, mi se imaginează că mă strigă, tot aşa, face glume… Nu ştiu când, nu ştiu când… Dacă n-aş fi dat-o, poate nu se întâmpla. Poate nu-l cunoştea şi nu se întâmpla. Sau poate se întâmpla altfel, nu ştiu ce să mai zic…”.

Dar a dat-o bunica. A zis că şcoala de la oraş e mai bună, şi Andreea e isteaţă, e păcat să se piardă la ţară. În 2002, prin primăvară, fata s-a mutat la Miercurea Ciuc, cu mama ei. Ioana Munteanu era stabilită aici şi locuia atunci într-un cămin de nefamilişti, împreună cu actualul ei soţ. Din acel moment, în viaţa fetiţei crescute pe uliţele din Palanca, avea să intre şi cel învinuit astăzi că a ucis-o.

Tiberiu Burcuţă venise-n Miercurea Ciuc din decembrie 1999 şi lucra în poliţie, pe vremea aceea la Evidenţa Populaţiei, ca analist programator. Jobul lui era să facă buletine, avea talent. Talentul Ioanei era să se facă plăcută de bărbaţii-n uniformă. El umbla-n civil, dar reprezenta  o autoritate a statului şi primea ciubucuri. Cafea, ţigări, băutură fină. Buletinele care-i ieşeau din mână erau oprere de artă… “El nu bea, nu fuma, îmi aducea mie şi cafeaua, şi ţigările. Nu-l refuzam”, povesteşte, azi, Ioana. În 2000 au devenit prieteni intimi. Se vizitau reciproc şi cel puţin unul dintre ei a crezut că asta e mare poveste de iubire a vieţii lui. Ioana nu era era însă nici fire statornică, şi nici emotivă la poeziile de dragoste pe care zice că i le compunea el. Râdea pe seama lui, pentru că-l apuca tremuratul când se apropia de ea. El era introvertit şi sensibil, iar ea se comporta ca o femeie liberă şi fără obligaţii, chiar şi în preajma lui. Iar când vedea că alţi bărbaţi, tot purtători de uniformă fireşte, îi fac avansuri, iar ea le răspundea, Burcuţă se depărta de grupul vesel şi intra-n muţenie (n.r. – ne cerem iertare pentru mesajul criptic, sperăm însă ca poliţiştii care au terminat de decodificat felicitările să facă lumină şi-n întunericul acestor poveşti). Trei ani a trăit aşa Tibi. El – romantic, atent, recitator de “Luceafăr”, ea – insensibilă, ironică şi infidelă. Până când a rămas însărcinată. Cu cel care avea să-i devină soţ – ofiţer de armată, slujbă stabilă, bine plătită, misiuni în străinătate.

În 2003, când s-a cununat civil cu el, Ioana era gravidă în luna a noua, iar Andreea avea deja un an de când locuia în Miercurea Ciuc. Noua familie s-a mutat, un an mai târziu, cu chirie, pe strada Avântului. Burcuţă continua s-o viziteze pe Ioana, cam o dată pe săptămână, aducându-i, precum odinioară, cafea, dulciuri şi ţigări… Ea devenise bună prietenă cu Lucia B., care locuia pe aceeaşi stradă. Femeie divorţată, cu un copil de crescut, cunoscuse un italian şi făcea naveta la Perugia. Ş-atunci, Ioanei i-a venit o idee strălucită: să-l combine pe Tibi cu prietena ei. La începutul lui 2005, i l-a recomandat călduros: “ia-l, nu fi fraieră, e un pămpălău, îl faci! Are bani, e de casă, ia-l!”. N-a ştiut un lucru atunci, şi e singurul pe care şi-l reproşează acum: că “pămpălăul” făcuse o obsesie pentru ea şi că Lucia avea să devină geloasă, din cauza asta. Deşi cuplat cu prietena ei, Tibi continua să o caute. Pe de altă parte, Lucia îi povestea ce relaţie minunată are cu el. “Aseară am umblat tot oraşul ca să căutăm o sticlă de vin şi nişte prezervative”, s-ar fi lăudat ea, într-o zi. Iar Ioana, gură spartă, i-a replicat: “ş-ai mai avut timp să i-l pui?”. Se întâmpla cu câteva luni înainte de dispariţia Andreei. Şi cu puţin timp înainte ca Tibi să se certe cu Lucia, pentru că ea  insista să se mute împreună.

Deşi pare, toată povestea de mai sus nu e o telenovelă siropoasă, ci rezumatul circumstanţelor în care a dispărut un copil de 9 ani. Pe 30 noiembrie 2005, Ioana, fetiţele şi soţul ei se mută într-un apartament situat la parterul unui bloc de pe Aleea Copiilor. Burcuţă locuia cu chirie, la parterul altui bloc, pe str. Laszlo Muller, la două minute distanţă. Cum îi scria el Ioanei, într-un SMS, “numai parcul ne desparte”. Între cele două blocuri e o grădiniţă, cu un părculeţ pentru copii. Ioana-şi aminteşte că, încă din perioada în care venea să renoveze noua casă, Burcuţă îşi făcea drum prin zonă. Mergea şi venea de la serviciu ocolind, numai ca să treacă pe sub fereastra ei. Într-o seară, spune femeia, l-a văzut din casă cum stătea, încremenit, în dreptul geamului de la bucătărie. Lucia ştia despre el că e plecat în concediu. “Ce concediu, dragă, ăsta era la geamul meu aseară!”, l-a pârât Ioana. Şi pâra, fireşte, a mers mai departe, înspre vinovat.

Tiberiu Burcuţă este ultimul care a văzut-o pe Andreea în viaţă în seara dispariţiei. În ianuarie 2010 a fost pus sub învinuire de Parchetul General pentru infracţiunile de lipsire de libertate şi omor calificat. Toate datele existente în dosar îl incriminează: declaraţiile lui contradictorii, existenţa unui mobil al crimei, lipsa unui alibi în noaptea de 15/16 decembrie 2005, faptul că a picat de patru ori testul poligraf. Refuzul lui de a reacţiona, public, la acuzaţiile care i se aduc.

Mai nou, Burcuţă declară, în faţa organelor de anchetă, că nici nu prea ştia cum arată Andreea. Spune că, în trei ani, de când fetiţa se afla în Miercurea Ciuc, dacă a văzut-o de două-trei ori pe stradă. O dată, prin primăvara lui 2005, a doua – la începutul lunii decembrie şi, atenţie, “e posibil să fi existat şi o întâlnire în seara zilei de 15 decembrie 2005, dar nu sunt sigur că era ea”. Ioana însă îl contrazice: din primăvara anului 2004, după ce mutase pe strada Avântului, Burcuţă o vedea zilnic pe Andreea în faţa blocului, unde femeia ieşea cu fetiţele la joacă. De asemenea, “a văzut-o de nenumărate ori, cu ocazia vizitelor pe care mi le făcea acasă”.

De ce nu mai vrea să recunoască astăzi Burcuţă că o ştia pe Andreea? Şi-a şters-o de tot din memorie sau a ales negarea ca strategie de apărare? Ştie că nu e obligat să spună adevărul; anchetatorii trebuie să-l descopere. Ştie regulile jocului foarte bine, pentru că e poliţist, subcomisar în cadrul IJP Harghita. Iar uniforma de poliţist, veţi vedea, îl face infailibil.

Citiţi mai departe: De ce-l protejează poliţia pe un individ învinuit că a ucis un copil

Adriana Oprea-Popescu, Andreea Sminchişe

(Jurnalul Naţional, 8 august 2011)

http://www.jurnalul.ro/special/anchete/un-copil-ucis-dintr-o-bascalie-586859.html

Învinuit de omor, protejat de poliţie

Pentru cei de la Harghita, cazul “Larisa Chelaru” a fost un caz şcoală, din care au învăţat tehnici de apărare

Subcomisar la IJP Harghita, Tiberiu Burcuţă a fost cercetat de colegii de serviciu. Pentru superiori, el a fost şi a rămas doar fisura din imaginea inspectoratului. Mica pată neagră de pe oglinda Poliţiei

Era o seară de joi, 15 decembrie 2005. Ioana, mama Andreei Simon, pusese la fiert nişte cartofi, să facă piure. Ar fi avut nevoie de o cutie cu smântână. Şi-anunţă că pleacă până la magazinul de peste drum, însă Andreea se oferă să meargă ea. Avea 9 ani, era descurcăreaţă şi nu se temea seara pe stradă. Făcea karate de un an şi jumătate, taekwondo, şi de trei ori pe săptămână venea singură, pe întuneric, de la antrenamente. Vineri, a doua zi, ar fi avut examen pentru centura albă cu bandă galbenă.

În seara aia, Andreea s-a oferit să meargă la magazin şi pentru că voia să se mai uite la raftul cu bibelouri. Venea Crăciunul şi căuta un cadou pentru părinţi. Aşa că a insistat să se ducă. A lăsat pe-un colţ de masă batonul de ciocolată din care mânca, şi-a scos elasticul din păr, şi-a pus nişte bocanci şi geaca fără glugă pe ea şi a plecat aşa, în pantaloni de trening, cu capul descoperit şi fără mănuşi. Afară era ger, – 15 grade, dar magazinul era aproape, şi-ntr-un sfert de oră ar fi fost înapoi. Era 18:55 când a ieşit din casă. Cu 25 de minute mai devreme, Tiberiu Burcuţă îşi terminase orele de condus. Stă mărturie declaraţia instructorului auto, care spune că l-a lăsat în dreptul magazinului “Napsugar”. Cel spre care venea Andreea, să cumpere smântână. Fetiţa nu s-a mai întors niciodată acasă. La ora 19:01, camerele de supraveghere din interiorul “Napsugar” o surprind intrând în magazin. Merge printre rafturi şi pune în coş exact ce-i ceruse mama să ia: patru sticle de apă minerală, o duzină de chibrituri, o cutie cu smântână şi un caiet. Pe bonul de casă e trecută ora 19:05. Andreea primeşte restul de la un milion de lei şi iese afară, unde se întâlneşte cu doi colegi de şcoală, fraţi. Stă cu ei câteva minute, apoi se grăbeşte înspre casă. Iar pe drum dispare, într-o fracţiune de secundă. În jurul orei 19:15, Ioana, văzând că Andreea nu apare, pleacă după ea spre magazin. Vânzătoarea îi confirmă că a fost acolo. Mama crede că fetiţa a venit spre acasă pe un alt drum şi se întoarce, sperând ca ea să fi ajuns între timp. N-o găseşte acasă, aşa că vine din nou la magazin La orele 20:00, soţul Ioanei sesizează dispariţia Andreei la Poliţia din Miercurea Ciuc. Încep, imediat, căutările.

Andreea a dispărut în intervalul 19:05, ora de pe bonul din magazin, şi 19:15, când mama pleacă după ea.

Ce-ar fi putut să se întâmple cu fata într-un interval de doar câteva minute? Ioana avea să afle mai târziu, după nouă luni de la dispariţia fiicei sale. Prima care i-a atras atenţia a fost Lucia, prietena pe care o cuplase cu Burcuţă Tiberiu, fostul ei iubit. “Eu cred că ştie mai multe despre Andreea. Mi-a zis că-n seara aia s-a întâlnit cu ea”, i-ar fi povestit Lucia prin septembrie 2006. Ioana s-a dus la el şi l-a luat la întrebări. “A zis că atunci şi-a adus aminte că în seara aia a traversat cu ea strada, el i-a zis «nu trece, că vine o maşină», apoi cu el a mers până acolo (n.r. – în dreptul garajelor de lângă blocul Ioanei) şi ea s-ar fi urcat într-o maşină”.

Ce l-a determinat pe Burcuţă să facă această mărturisire? Ioana n-avea de unde să ştie că el devenise principalul suspect încă din ianuarie 2006. Ştia, în schimb, că fata ei n-avea motive să fugă de acasă şi că un străin n-ar fi putut s-o răpească, cu forţa, de pe stradă. Fetiţa ar fi ripostat. La începutul lui ianuarie 2006, mama Andreei declara jurnaliştilor că e convinsă că fata a fost răpită de un cunoscut de-al ei.

Chiar în noaptea în care fata a dispărut, pe la orele 4:00, Ioana l-a sunat pe Burcuţă, întrebându-l: “Ştii ceva de Andreea? E la tine?”. El i-a spus, îşi aminteşte Ioana, “stai liniştită, nu s-a întâmplat nimic”. Poliţişti, jandarmi şi prieteni de familie au căutat în noaptea aceea fetiţa pe străzi, prin blocuri, subsoluri şi canale. Peste 100 de oameni care o strigau pe nume pe Andreea. Burcuţă n-a simţit nevoia să participe la căutări. A intrat în vizorul poliţiei a doua zi de dimineaţă, când a fost verificat listingul apelurilor efectuate de mamă în ultimele 24 de ore. În dreptul lui, anchetatorii au trecut atunci – “un prieten”. În aceeaşi zi, de 16 decembrie 2005, Burcuţă a fost dimineaţa la serviciu. Teoretic. Practic, el apare şi pe agenda instructorului auto, între orele 9:30 şi 11:00. La prânz, declară Burcuţă, a plecat cu ocazia spre Bicaz, unde locuiesc părinţii lui. A stat pe bancheta din spate şi avea un bagaj pe care l-a ţinut cu el, între picioare. În localitatea Taşca, din judeţul Neamţ, zice că s-a oprit la un local şi a cumpărat nişte prăjituri. Era într-un Volkswagen Polo alb. “Cu un taxi a plecat”, a aflat Ioana. “La 11:00 dimineaţa. Cu un taxi condus de unu, Mişi, care lucrează la parcul auto de la Poliţie (n.r. – IJP Harghita). Cu acelaşi taxi, pe 23 decembrie (n.r. – 2005) a luat-o şi apoi a dus-o pe sor’sa la aeroport, în Bucureşti”.

Ajuns la Bicaz, pe 17 decembrie 2005 Burcuţă a tăiat porcul. A doua zi dimineaţă s-a întors în Miercurea Ciuc. Procurorul Dan Petru, care s-a ocupat de acest dosar până în iunie 2009, îşi aduce aminte că “atunci, imediat după dispariţie, conducerea Poliţiei (n.r. – IJP Harghita) a făcut o şedinţă în care s-a prelucrat cazul şi le-a cerut tuturor ofiţerilor să facă investigaţii şi, cine are ceva date, să le spună. El a tăcut din gură. După aia s-a aflat că el a avut un concubinaj cu mama fetei şi că, după ce femeia s-a măritat cu un ofiţer de armată, el mai ţinea legătura cu ea, se mai sunau. Şi l-am întrebat: «de ce n-ai spus că ai avut relaţii, că o cunoşti pe fetiţă, că ai umblat în familie, că vă mai întâlneaţi?». A dat o explicaţie care n-are nici un sens: «Nu am vrut să ştie conducerea Poliţiei că eu am relaţii cu părinţi ai căror copii sunt dispăruţi»”.

În perioada 22 decembrie 2005 – 6 ianuarie 2006, Burcuţă şi-a luat concediu de odihnă. Pe 23 decembrie se întoarce la Bicaz, unde rămâne până pe 26 decembrie, când revine la Miercurea Ciuc. Serviciul şi-l reîncepe pe 9 ianuarie 2006. Ar fi avut timp berechet să şteargă toate urmele şi să se pregătească psihic pentru ceea ce anticipa că urmează. Prin cercetări (declaraţii de martori, declaraţia instructorului auto) poliţiştii stabiliseră deja că la ora critică el se aflase în zona din care dispăruse fetiţa. În baza unui telefon anonim primit la 112 în ziua de 23 decembrie 2005, în care se spunea “nu căutaţi fata, că va muri! Nu căutaţi, Simona va muri!”, un ofiţer de la poliţia judiciară Harghita întocmeşte un proces verbal de începere a urmăririi penale “in rem” pentru lipsire de libertate în mod ilegal. Pe 3 ianuarie 2006 s-a deschis dosarul penal şi pe fir a intrat procurorul criminalist. Existau toate condiţiile ca ancheta să avanseze rapid.

În aceeaşi perioadă, la Iaşi, se finaliza ancheta despre dispariţia Larisei Chelaru. Fetiţa de 8 ani dispăruse de acasă pe 18 octombrie 2005 şi fusese găsită moartă, pe 29 decembrie 2005, în containerul de lângă bloc. Criminalul, vecinul de vizavi, a declarat că a ademenit fetiţa la el, a supus-o perversiunilor sexuale şi a ucis-o în ziua dispariţiei. Apoi, a ascuns cadavrul într-un covor făcut sul, în boxa din subsolul blocului. Cu alte cuvinte, poliţiştii care s-au ocupat de caz au trecut zilnic, de câteva ori, pe lângă el. Ministrul de interne de atunci, Vasile Blaga, a dispus o anchetă internă şi, în urma controlului, a decapitat IJP Iaşi. La începutul lui ianuarie 2006 au fost destituiţi din funcţii şeful IJP Iaşi, adjunctul acestuia, şeful de la Investigaţii Criminale din IJP Iaşi. Alţi cinci ofiţeri şi subofiţeri au fost sancţionaţi disciplinar.

O vreme, s-a făcut o paralelă între cazul fetiţei de la Iaşi şi cazul Simon Andreea. Ambele s-au întâmplat imediat după schimbarea procedurilor de căutare a copiilor dispăruţi. Din 3 noiembrie 2005, poliţiştii, care aşteptau 48 de ore până să înceapă căutarea unui minor dispărut, erau obligaţi de noul ordin intern să acţioneze imediat. Erau însă şi pregătiţi pentru asta? Cazul de la Iaşi a demonstrat că nu. Ancheta internă a demonstrat că lipseau acte de la dosar, unele procese verbale de percheziţie fuseseră falsificate prin modificarea datei, nimeni nu mai ştia dacă şi când percheziţionase subsolul. Cazul de la Iaşi a fost o palmă pe obrazul Poliţiei Române. Cazul de la Harghita se-anunţa a fi un scuipat pe acelaşi obraz: principalul suspect era un poliţist. Venea mult prea devreme şi era o premieră. Pe atunci, Cioacă şi Elodia încă mai trăiau în armonie.

Încă din ianuarie 2006, s-a decis palmarea cazului. Ancheta a mers înainte, cu turaţie mică, şi doar câţiva ofiţeri de la judiciar au înţeles să-şi facă meseria până la capăt. Adică, până unde au putut. Pentru restul, colegi cu suspectul, Burcuţă era fisura din imaginea IPJ Harghita. Mica pată neagră de pe oglinda Poliţiei Române. Şi-au făcut cu toţii grămadă pe el, să-l protejeze. Să se protejeze!

Citiţi mai departe: Cum şi-au cercetat poliţiştii colegul suspectat că a ucis-o pe Simon Andreea

Adriana Oprea-Popescu, Andreea Sminchişe

(Jurnalul Naţional, 9 august 2011)

http://www.jurnalul.ro/special/anchete/invinuit-de-omor-protejat-de-politie-586997.html

„Mama se autosugestionează că fetiţa este în viaţă”

Cum a stat Poliţia Română strâns unită în jurul celui suspectat că a ucis-o pe Simon Andreea

Crescută de bunici, Andreea a început să locuiască la mama ei din 2002, înainte să înceapă şcoala. Iar în apartamentul de pe Aleea Copiilor, se mutaseră cu doar două săptămâni înainte ca fetiţa să dispară să dispară.

Simon Andreea avea 9 ani şi a dispărut din Miercurea Ciuc în seara zilei de 15 decembrie 2005, pe drumul dintre magazin şi casă. La nouă luni după dispariţie, Tiberiu Burcuţă, prieten intim al mamei, are o revelaţie şi-şi aminteşte că a mers în acea seară cu fetiţa, pe ultima parte din drum. Femeia anunţă organele de anchetă. Acestea îl aveau însă în vizor pe Burcuţă încă din primele zile de investigaţii: apărea pe listingul mamei, dar şi în zona şi-n momentul dispariţiei Andreei. În ciuda numeroaselor indicii care-l incriminau, Burcuţă avea şi încă are o calitate care-l face infailibil: e poliţist. Subcomisar la IPJ Harghita. Coleg de serviciu adică cu cei care-l anchetau. În plus, cazul Simon Andreea a venit imediat după cel al fetiţei dispărute la Iaşi, unde poliţia judeţeană a fost decapitată pentru greşelile comise-n anchetă. IGPR nu-şi mai permitea o nouă lovitură de imagine. Închipuiţi-vă o şedinţă informativă cu Dan Fătuloiu (pe-atunci şef al Poliţiei Române). “Cum e la Iaşi?”. “Rău, şefu’, poliţiştii au trecut pe lângă cadavru”. “Şi la Harghita cum e?”. “Şi mai rău, şefu’, se pare că poliţistul a ascuns cadavrul”.

Pe 21 ianuarie 2006, Ioana mărturisea organelor de anchetă că Burcuţă i-a fost mai mult decât amic. Cuprinsă, probabil, de remuşcări, l-a sunat a doua zi, invitându-l la ea, să stea de vorbă (ştia că telefoanele îi sunt ascultate). Ştiţi ce i-a răspuns Burcuţă? “I-am spus că nu am voie să o sun sau să vorbesc cu ea, lucru cerut de conducerea IPJ, pentru a evita situaţia de la Iaşi, reamintindu-i că şi-a dat acordul ca telefonul să-i fie ascultat”. N-ar fi fost de interes operativ dialogul dintre cei doi? Da’ cine mai avea vreun interes operativ…

Tot pe 21 ianuarie 2006, se efectuează o percheziţie la domiciliul lui Burcuţă. Un fel de evaluare imobiliară. Începută la ora 16:00 şi finalizată la 16:55, percheziţia e finalizată cu un proces verbal ce conţine descrierea locuinţei şi, din loc în loc, consemnarea “nu s-au găsit obiecte sau alte elemente care să aibă legătură cu cauza”. Cu cinci zile înainte, la percheziţia informatică, în calculatorul lui Burcuţă fusese găsită “o fotografie cu anunţul dispariţiei unei persoane de sex feminin şi fotografia acesteia”. Era poza Andreei. Doi ofiţeri de la Serviciul Investigaţii Criminale din IGPR pleacă la Miercurea Ciuc, să ajute ancheta.

Pe 21 februarie 2006, testat cu poligraful la IGPR (aşa cum prevăd procedurile pentru un ofiţer de poliţie) Burcuţă se dovedeşte nesincer. Verdictul a fost dat de Marius Mihăilă, unul dintre cei mai buni psihologi criminalişti ai Poliţiei Române. În aceeaşi zi, procurorul Dan Petru dispune audierea lui Burcuţă. Însă nimeni nu suflă o vorbă. Se intrase deja în “silentio stampa” & “festina lente”. Jurnaliştilor preocupaţi, la acea vreme, de caz le este oferit însă un “suspect de serviciu”: Simon Andrei, tatăl natural al fetiţei, care apare în ziare cu nume, prenume, vicii, ocupaţie. Informaţia vine “pe surse” şi începe cu “se pare”. În aceeaşi perioadă, unul dintre adjuncţii şefului IPJ Harghita declara Jurnalului Naţional că “există încă pista ca fetiţa să fi plecat de acasă în urma unor neînţelegeri cu familia”.

Să presupunem că nu le venea să creadă că autorul ar putea fi unul de-al lor. Că percheziţia aceea, făcută-n dorul lelii şi-n 55 de minute, cu tot cu pauza de cafea, nu a adus probe care să susţină ipoteza. Că au răsuflat uşuraţi şi, în lunile care-au urmat, şi-au îndreptat priceperea şi eforturi spre exploatarea altor ipoteze de lucru. În august 2006 însă, poliţiştii revin la domiciliul lui Burcuţă şi fac o nouă percheziţie. Dublată de o altă percheziţie informatică. La nouă luni de la dispariţia fetiţei, nu găsesc nici o probă.

Câteva zile mai târziu, Burcuţă se spovedeşte mamei Andreei: da, s-a întâlnit cu fetiţa în seara aceea, a traversat-o strada, nu mai ştie dacă şi ce au vorbit, a lăsat-o în dreptul garajelor de la colţul blocului, a plecat, a auzit în spate un zgomot de portieră trântită, s-a întors cu faţa, maşina plecase, s-a gândit că erau cunoştinţe de familie. Dar mama îl sunase chiar în noaptea dispariţiei, să-l întrebe de fată. Şi el n-a povestit nimic din toate astea, i-a zis “stai liniştită, nu s-a întâmplat nimic”.

Femeia a relatat mărturisirea lui Burcuţă anchetatorilor. Dar şi puţinilor jurnalişti care mai erau atunci interesaţi de caz. Îi ştiam suspectului numele, profesia şi bubele din cap încă din septembrie 2006. Nu le-am făcut publice, pentru că aşa ne-a rugat poliţia, aducându-ne argumente de genul: “strategie de anchetă”, “metode specifice” şi, mai ales, “punem în pericol viaţa Andreei, dacă ea mai trăieşte”… Am publicat însă atunci în ziar “Mesaj pentru principalul suspect din partea Jurnalului Naţional”: “Ştim cine eşti. Îţi cunoaştem numele şi prenumele, adresa şi CNP-ul. Nu le vom face publice. Deocamdată. Cu o condiţie: îţi dăm ocazia ca, măcar în al doisprezecelea ceas, să redevi om. Să uiţi frica şi gândurile negre care nu te lasă să dormi noaptea şi să ai un minut de curaj. Deşi ştim cine eşti, nu pe tine te vrem. O vrem doar pe Andreea. (n.r. – la vremea aceea, încă mai speram că fetiţa e în viaţă) Spune-ne unde e şi vom uita de tine… Intră într-un internet cafe şi trimite-ne un singur cuvânt pe e-mail. Adresa noastră este copiidisparuti@jurnalul.ro. Îţi dăm ocazia să fi OM”. Am primit o singură reacţie interesantă: “oare credeţi că e vorba de un retardat chiar în halul ăsta?” N-o să ştim niciodată dacă, citind mesajul, suspectul s-a simţit sau nu înţepat în orgoliu. Cert e că, dacă fetiţa ar fi fost în viaţă, şi el intrase în poveste luat de val şi din dorinţa de a demonstra cuiva că e un erou, a pierdut ocazia de a părăsi onorabil scena. Pentru noi, lipsa de reacţie a fost o dovadă că ipoteza de mai sus e doar o utopie.

Tot în septembrie 2006, Burcuţă pică din nou testul cu detectorul de minciuni. Poligraful nu e probă, deşi poate influenţa decizia instanţei, însă te ajută să direcţionezi ancheta. Cu toate acestea, adjunctul IJP Harghita mărturisea atunci că “rezultatele de până acum nu sunt cele aşteptate. Nici măcar nu am reuşit să stabilim dacă fetiţa e în viaţă sau nu, dacă a fost răpită, dacă a fost sechestrată”. Dezvăluie însă că vinovaţii pot fi din anturajul familiei. “Rude?”, întreabă reporterul. “Nu rude, ci cunoştinţe Am reuşit să reducem cercul suspecţilor. Cam 50% din cei pe care-i aveam în iarnă au fost excluşi”.

Netulburat de presă, menajat de colegi, beneficiind de un procuror a cărui principală strategie era să-i devină prieten, pentru a-i încuraja mărturisirea, Burcuţă s-a relaxat. Poliţia s-a relaxat şi ea. Procurorul era relaxat de mult. De caz nu se mai interesau decât bunica Andreei şi doi-trei jurnalişti rătăciţi. Prin februarie 2007, Dan Fătuloiu, şef al Poliţiei Române, ne declara că “se lucrează. Am văzut ultima evaluare acum două săptămâni. E un caz foarte complicat şi interesant. Cu multe dubii… Sunt nişte activităţi specifice care se fac. Dar n-aş vrea sa dau detalii. Însă avem câteva ipoteze interesante, mi se par mie, de verificat. Sunt piste în curs de elucidare”.

Mai puţin abracadabrant decât şeful Poliţiei Române, însă la fel de parcimonios cu informaţiile, adjunctul IJP Harghita ne declara, prin octombrie 2007, că “pistele care au rămas sunt că ea fie a fost victima unei infracţiuni grave, fie a fost răpită în scopul unei răzbunări sau chiar răpită de către o reţea de crimă organizată care se ocupă de trafic de persoane”. “Există un ultim martor?”, încercam noi să aducem vorba despre principalul suspect. “Da, există doi copii”. Cei cu care Andreea se jucase, câteva minute, la ieşirea din magazin. “În afară de ei, mai există…”. “Din păcate, nu”. “… vreun martor care să susţină că ar fi văzut fata urcându-se într-o maşină?”. “Nu, nu, nu. Nu avem confirmarea unor astfel de martori”.

Teoretic, în dosarul privind dispariţia în împrejurări suspecte a Andreei Simon, Burcuţă Tiberiu nici nu exista. Practic, reaudiat de procurorul Dan Petru în noiembrie 2007, el declară despre mama Andreei că “ea se autosugestionează că fetiţa este în viaţă şi este bine, fapt pe care mi l-a relatat de multe ori”. În aceeaşi lună, dându-şi cu părerea despre caz, ca un ofiţer de poliţie ce era, îi destăinuie procurorului că el crede că părinţii au ucis-o accidental pe fetiţă şi apoi i-au ascuns cadavrul. “Unde ar fi putut s-o ducă?”, îşi încearcă norocul procurorul. “În lacul Frumoasa”. Aflat lângă Miercurea Ciuc, lacul alimentează cu apă potabilă tot oraşul. Ştiind că ai aruncat un cadavru în lacul Frumoasa şi locuind în Miercurea Ciuc, nu-i aşa că ai cumpăra apă plată şi ca să te speli pe dinţi? Un an şi jumătate, ancheta a intrat în moarte clinică, supravieţuind cu speranţa că fetiţa va fi găsită în lac şi cazul e rezolvat. Prudent, Dan Petru a apelat mai întâi la nişte scafandri amatori, colegi de serviciu cu el. A fost mai mult “entertainment”, erau numai trei oameni, iar lacul e mare şi adânc. Abia în aprilie 2009 a apelat la scafandri profesionişti de la ISU Cluj. Şi s-a asigurat că informaţia despre căutările în lac nu ajunge la presă. N-ai cum însă să-i ordoni soarelui să nu răsară. La căutările de la lacul Frumoasa au fost prezenţi şi ziarişti, dar şi chestorul Bujor Florescu, pe atunci şeful Serviciului Investigaţii Criminale din IGPR. Pentru orice eventualitate… Scafandrii au căutat cadavrul două zile la rând, fără nici un rezultat.

Tot în aprilie 2009, procurorul Dan Petru declara reporterilor de la ziarul “Adevărul” că a avut o întâlnire cu ministrul Justiţiei, care l-a asigurat de tot sprijinul lui în acest caz. În acelaşi articol apare, pentru prima oară în presă, numele lui Tiberiu Burcuţă. Ministrul Justiţiei ştia de existenţa lui, un şef de serviciu din IGPR se deplasase pentru el la Miercurea Ciuc, devenise, peste noapte, important şi preţios.

Citiţi mai departe: Cine este Tiberiu Burcuţă, poliţistul învinuit că a ucis-o pe Andreea

Adriana Oprea-Popescu, Andreea Sminchişe

(Jurnalul Naţional, 10 august 2011)

http://www.jurnalul.ro/special/anchete/mama-se-autosugestioneaza-ca-fetita-este-in-viata-587089.html