Un copil ucis dintr-o băşcălie

Andreea Simon a dispărut acum 6 ani, din pricina unei iubiri neîmpărtăşite

Era o fetiţă veselă, sociabilă şi bună la învăţătură. Îşi făcea temele la şcoală, în pauze, ca acasă să fie liberă. Îşi ajuta mama şi avea grijă de surioara ei mai mică. Iar de un an şi jumătate Andreea mergea la karate

Simon Andreea Simona avea 9 ani şi a dispărut din Miercurea Ciuc în seara zilei de 15 decembrie 2005, pe drumul dintre casă şi magazin. Erau mai puţin de 100 de metri. În ziua aceea luase un „foarte bine” la matematică. Cu o zi înainte, un altul, la limba română. Era o elevă silitoare Andreea, terminase clasa I cu o singură medie de „bine”, iar a II-a – cu numai două. În rest, avea „FB” pe linie. Îi plăcea să citească şi să deseneze felicitări cu prinţese. Toate au fost ridicate de poliţiştii care căutau indicii. Să facem o pauză şi să ni-i imaginăm aplecaţi peste desenele naive ale unei fetiţe de 9 ani, în căutarea mesajelor criptate. „Te iubesc, mami”. În urma Andreei n-au mai rămas decât diplomele de la şcoală, carnetul de note, cu coperta verde plină de inimioare şi steluţe desenate cu carioca, câteva foi de matematică pe care exersa tabla înmulţirii. „3 x 8 = 8 + 8 + 8 = 24”. Trecuse clasa a III-a. În gentuţa ei mică, veche, cu barete scurte, sunt înghesuite centura albă de karate, o mână de poze, „câte au mai rămas”, zice mama, „că am tot dat pe la jurnalişti”, şi foi cu numere de telefon şi indicii de la clarvăzători. Pe Andreea, niciunul dintre ei n-a văzut-o clar… Numai poliţiştii au văzut totul, limpede, ş-apoi s-au prefăcut că bâjbâie.

Simon Andreea a venit pe lume pe 2 martie 1996. Copil din flori, cum se zice. Tatăl ei natural, Simon Andrei, a recunoscut-o după ce a fost dat în judecată şi tot de atunci a început să plătească şi pensie alimentară. Fetiţa a fost crescută de bunicii din partea mamei, în satul Palanca, judeţul Bacău, până când a venit vremea să meargă la şcoală. „Era o fată cuminte, isteaţă şi respectuoasă. A mers la grădiniţă şi ş-acolo a luat diplome…”, îşi aminteşte Ileana Tonoaie, bunica. Bunicului, când era mică, îi zicea „mama”, apoi, când a mai crescut, îl striga „Bicu”. „Se ducea la drum şi auzeam «tanti Leană!». Eu credeam că mă strigă cineva şi, când colo, era ea. Ş-acum, noaptea, când latră câinele, mi se imaginează că mă strigă, tot aşa, face glume… Nu ştiu când, nu ştiu când… Dacă n-aş fi dat-o, poate nu se întâmpla. Poate nu-l cunoştea şi nu se întâmpla. Sau poate se întâmpla altfel, nu ştiu ce să mai zic…”.

Dar a dat-o bunica. A zis că şcoala de la oraş e mai bună, şi Andreea e isteaţă, e păcat să se piardă la ţară. În 2002, prin primăvară, fata s-a mutat la Miercurea Ciuc, cu mama ei. Ioana Munteanu era stabilită aici şi locuia atunci într-un cămin de nefamilişti, împreună cu actualul ei soţ. Din acel moment, în viaţa fetiţei crescute pe uliţele din Palanca, avea să intre şi cel învinuit astăzi că a ucis-o.

Tiberiu Burcuţă venise-n Miercurea Ciuc din decembrie 1999 şi lucra în poliţie, pe vremea aceea la Evidenţa Populaţiei, ca analist programator. Jobul lui era să facă buletine, avea talent. Talentul Ioanei era să se facă plăcută de bărbaţii-n uniformă. El umbla-n civil, dar reprezenta  o autoritate a statului şi primea ciubucuri. Cafea, ţigări, băutură fină. Buletinele care-i ieşeau din mână erau oprere de artă… „El nu bea, nu fuma, îmi aducea mie şi cafeaua, şi ţigările. Nu-l refuzam”, povesteşte, azi, Ioana. În 2000 au devenit prieteni intimi. Se vizitau reciproc şi cel puţin unul dintre ei a crezut că asta e mare poveste de iubire a vieţii lui. Ioana nu era era însă nici fire statornică, şi nici emotivă la poeziile de dragoste pe care zice că i le compunea el. Râdea pe seama lui, pentru că-l apuca tremuratul când se apropia de ea. El era introvertit şi sensibil, iar ea se comporta ca o femeie liberă şi fără obligaţii, chiar şi în preajma lui. Iar când vedea că alţi bărbaţi, tot purtători de uniformă fireşte, îi fac avansuri, iar ea le răspundea, Burcuţă se depărta de grupul vesel şi intra-n muţenie (n.r. – ne cerem iertare pentru mesajul criptic, sperăm însă ca poliţiştii care au terminat de decodificat felicitările să facă lumină şi-n întunericul acestor poveşti). Trei ani a trăit aşa Tibi. El – romantic, atent, recitator de „Luceafăr”, ea – insensibilă, ironică şi infidelă. Până când a rămas însărcinată. Cu cel care avea să-i devină soţ – ofiţer de armată, slujbă stabilă, bine plătită, misiuni în străinătate.

În 2003, când s-a cununat civil cu el, Ioana era gravidă în luna a noua, iar Andreea avea deja un an de când locuia în Miercurea Ciuc. Noua familie s-a mutat, un an mai târziu, cu chirie, pe strada Avântului. Burcuţă continua s-o viziteze pe Ioana, cam o dată pe săptămână, aducându-i, precum odinioară, cafea, dulciuri şi ţigări… Ea devenise bună prietenă cu Lucia B., care locuia pe aceeaşi stradă. Femeie divorţată, cu un copil de crescut, cunoscuse un italian şi făcea naveta la Perugia. Ş-atunci, Ioanei i-a venit o idee strălucită: să-l combine pe Tibi cu prietena ei. La începutul lui 2005, i l-a recomandat călduros: „ia-l, nu fi fraieră, e un pămpălău, îl faci! Are bani, e de casă, ia-l!”. N-a ştiut un lucru atunci, şi e singurul pe care şi-l reproşează acum: că „pămpălăul” făcuse o obsesie pentru ea şi că Lucia avea să devină geloasă, din cauza asta. Deşi cuplat cu prietena ei, Tibi continua să o caute. Pe de altă parte, Lucia îi povestea ce relaţie minunată are cu el. „Aseară am umblat tot oraşul ca să căutăm o sticlă de vin şi nişte prezervative”, s-ar fi lăudat ea, într-o zi. Iar Ioana, gură spartă, i-a replicat: „ş-ai mai avut timp să i-l pui?”. Se întâmpla cu câteva luni înainte de dispariţia Andreei. Şi cu puţin timp înainte ca Tibi să se certe cu Lucia, pentru că ea  insista să se mute împreună.

Deşi pare, toată povestea de mai sus nu e o telenovelă siropoasă, ci rezumatul circumstanţelor în care a dispărut un copil de 9 ani. Pe 30 noiembrie 2005, Ioana, fetiţele şi soţul ei se mută într-un apartament situat la parterul unui bloc de pe Aleea Copiilor. Burcuţă locuia cu chirie, la parterul altui bloc, pe str. Laszlo Muller, la două minute distanţă. Cum îi scria el Ioanei, într-un SMS, „numai parcul ne desparte”. Între cele două blocuri e o grădiniţă, cu un părculeţ pentru copii. Ioana-şi aminteşte că, încă din perioada în care venea să renoveze noua casă, Burcuţă îşi făcea drum prin zonă. Mergea şi venea de la serviciu ocolind, numai ca să treacă pe sub fereastra ei. Într-o seară, spune femeia, l-a văzut din casă cum stătea, încremenit, în dreptul geamului de la bucătărie. Lucia ştia despre el că e plecat în concediu. „Ce concediu, dragă, ăsta era la geamul meu aseară!”, l-a pârât Ioana. Şi pâra, fireşte, a mers mai departe, înspre vinovat.

Tiberiu Burcuţă este ultimul care a văzut-o pe Andreea în viaţă în seara dispariţiei. În ianuarie 2010 a fost pus sub învinuire de Parchetul General pentru infracţiunile de lipsire de libertate şi omor calificat. Toate datele existente în dosar îl incriminează: declaraţiile lui contradictorii, existenţa unui mobil al crimei, lipsa unui alibi în noaptea de 15/16 decembrie 2005, faptul că a picat de patru ori testul poligraf. Refuzul lui de a reacţiona, public, la acuzaţiile care i se aduc.

Mai nou, Burcuţă declară, în faţa organelor de anchetă, că nici nu prea ştia cum arată Andreea. Spune că, în trei ani, de când fetiţa se afla în Miercurea Ciuc, dacă a văzut-o de două-trei ori pe stradă. O dată, prin primăvara lui 2005, a doua – la începutul lunii decembrie şi, atenţie, „e posibil să fi existat şi o întâlnire în seara zilei de 15 decembrie 2005, dar nu sunt sigur că era ea”. Ioana însă îl contrazice: din primăvara anului 2004, după ce mutase pe strada Avântului, Burcuţă o vedea zilnic pe Andreea în faţa blocului, unde femeia ieşea cu fetiţele la joacă. De asemenea, „a văzut-o de nenumărate ori, cu ocazia vizitelor pe care mi le făcea acasă”.

De ce nu mai vrea să recunoască astăzi Burcuţă că o ştia pe Andreea? Şi-a şters-o de tot din memorie sau a ales negarea ca strategie de apărare? Ştie că nu e obligat să spună adevărul; anchetatorii trebuie să-l descopere. Ştie regulile jocului foarte bine, pentru că e poliţist, subcomisar în cadrul IJP Harghita. Iar uniforma de poliţist, veţi vedea, îl face infailibil.

Citiţi mai departe: De ce-l protejează poliţia pe un individ învinuit că a ucis un copil

Adriana Oprea-Popescu, Andreea Sminchişe

(Jurnalul Naţional, 8 august 2011)

http://www.jurnalul.ro/special/anchete/un-copil-ucis-dintr-o-bascalie-586859.html

Învinuit de omor, protejat de poliţie

Pentru cei de la Harghita, cazul „Larisa Chelaru” a fost un caz şcoală, din care au învăţat tehnici de apărare

Subcomisar la IJP Harghita, Tiberiu Burcuţă a fost cercetat de colegii de serviciu. Pentru superiori, el a fost şi a rămas doar fisura din imaginea inspectoratului. Mica pată neagră de pe oglinda Poliţiei

Era o seară de joi, 15 decembrie 2005. Ioana, mama Andreei Simon, pusese la fiert nişte cartofi, să facă piure. Ar fi avut nevoie de o cutie cu smântână. Şi-anunţă că pleacă până la magazinul de peste drum, însă Andreea se oferă să meargă ea. Avea 9 ani, era descurcăreaţă şi nu se temea seara pe stradă. Făcea karate de un an şi jumătate, taekwondo, şi de trei ori pe săptămână venea singură, pe întuneric, de la antrenamente. Vineri, a doua zi, ar fi avut examen pentru centura albă cu bandă galbenă.

În seara aia, Andreea s-a oferit să meargă la magazin şi pentru că voia să se mai uite la raftul cu bibelouri. Venea Crăciunul şi căuta un cadou pentru părinţi. Aşa că a insistat să se ducă. A lăsat pe-un colţ de masă batonul de ciocolată din care mânca, şi-a scos elasticul din păr, şi-a pus nişte bocanci şi geaca fără glugă pe ea şi a plecat aşa, în pantaloni de trening, cu capul descoperit şi fără mănuşi. Afară era ger, – 15 grade, dar magazinul era aproape, şi-ntr-un sfert de oră ar fi fost înapoi. Era 18:55 când a ieşit din casă. Cu 25 de minute mai devreme, Tiberiu Burcuţă îşi terminase orele de condus. Stă mărturie declaraţia instructorului auto, care spune că l-a lăsat în dreptul magazinului „Napsugar”. Cel spre care venea Andreea, să cumpere smântână. Fetiţa nu s-a mai întors niciodată acasă. La ora 19:01, camerele de supraveghere din interiorul „Napsugar” o surprind intrând în magazin. Merge printre rafturi şi pune în coş exact ce-i ceruse mama să ia: patru sticle de apă minerală, o duzină de chibrituri, o cutie cu smântână şi un caiet. Pe bonul de casă e trecută ora 19:05. Andreea primeşte restul de la un milion de lei şi iese afară, unde se întâlneşte cu doi colegi de şcoală, fraţi. Stă cu ei câteva minute, apoi se grăbeşte înspre casă. Iar pe drum dispare, într-o fracţiune de secundă. În jurul orei 19:15, Ioana, văzând că Andreea nu apare, pleacă după ea spre magazin. Vânzătoarea îi confirmă că a fost acolo. Mama crede că fetiţa a venit spre acasă pe un alt drum şi se întoarce, sperând ca ea să fi ajuns între timp. N-o găseşte acasă, aşa că vine din nou la magazin La orele 20:00, soţul Ioanei sesizează dispariţia Andreei la Poliţia din Miercurea Ciuc. Încep, imediat, căutările.

Andreea a dispărut în intervalul 19:05, ora de pe bonul din magazin, şi 19:15, când mama pleacă după ea.

Ce-ar fi putut să se întâmple cu fata într-un interval de doar câteva minute? Ioana avea să afle mai târziu, după nouă luni de la dispariţia fiicei sale. Prima care i-a atras atenţia a fost Lucia, prietena pe care o cuplase cu Burcuţă Tiberiu, fostul ei iubit. „Eu cred că ştie mai multe despre Andreea. Mi-a zis că-n seara aia s-a întâlnit cu ea”, i-ar fi povestit Lucia prin septembrie 2006. Ioana s-a dus la el şi l-a luat la întrebări. „A zis că atunci şi-a adus aminte că în seara aia a traversat cu ea strada, el i-a zis «nu trece, că vine o maşină», apoi cu el a mers până acolo (n.r. – în dreptul garajelor de lângă blocul Ioanei) şi ea s-ar fi urcat într-o maşină”.

Ce l-a determinat pe Burcuţă să facă această mărturisire? Ioana n-avea de unde să ştie că el devenise principalul suspect încă din ianuarie 2006. Ştia, în schimb, că fata ei n-avea motive să fugă de acasă şi că un străin n-ar fi putut s-o răpească, cu forţa, de pe stradă. Fetiţa ar fi ripostat. La începutul lui ianuarie 2006, mama Andreei declara jurnaliştilor că e convinsă că fata a fost răpită de un cunoscut de-al ei.

Chiar în noaptea în care fata a dispărut, pe la orele 4:00, Ioana l-a sunat pe Burcuţă, întrebându-l: „Ştii ceva de Andreea? E la tine?”. El i-a spus, îşi aminteşte Ioana, „stai liniştită, nu s-a întâmplat nimic”. Poliţişti, jandarmi şi prieteni de familie au căutat în noaptea aceea fetiţa pe străzi, prin blocuri, subsoluri şi canale. Peste 100 de oameni care o strigau pe nume pe Andreea. Burcuţă n-a simţit nevoia să participe la căutări. A intrat în vizorul poliţiei a doua zi de dimineaţă, când a fost verificat listingul apelurilor efectuate de mamă în ultimele 24 de ore. În dreptul lui, anchetatorii au trecut atunci – „un prieten”. În aceeaşi zi, de 16 decembrie 2005, Burcuţă a fost dimineaţa la serviciu. Teoretic. Practic, el apare şi pe agenda instructorului auto, între orele 9:30 şi 11:00. La prânz, declară Burcuţă, a plecat cu ocazia spre Bicaz, unde locuiesc părinţii lui. A stat pe bancheta din spate şi avea un bagaj pe care l-a ţinut cu el, între picioare. În localitatea Taşca, din judeţul Neamţ, zice că s-a oprit la un local şi a cumpărat nişte prăjituri. Era într-un Volkswagen Polo alb. „Cu un taxi a plecat”, a aflat Ioana. „La 11:00 dimineaţa. Cu un taxi condus de unu, Mişi, care lucrează la parcul auto de la Poliţie (n.r. – IJP Harghita). Cu acelaşi taxi, pe 23 decembrie (n.r. – 2005) a luat-o şi apoi a dus-o pe sor’sa la aeroport, în Bucureşti”.

Ajuns la Bicaz, pe 17 decembrie 2005 Burcuţă a tăiat porcul. A doua zi dimineaţă s-a întors în Miercurea Ciuc. Procurorul Dan Petru, care s-a ocupat de acest dosar până în iunie 2009, îşi aduce aminte că „atunci, imediat după dispariţie, conducerea Poliţiei (n.r. – IJP Harghita) a făcut o şedinţă în care s-a prelucrat cazul şi le-a cerut tuturor ofiţerilor să facă investigaţii şi, cine are ceva date, să le spună. El a tăcut din gură. După aia s-a aflat că el a avut un concubinaj cu mama fetei şi că, după ce femeia s-a măritat cu un ofiţer de armată, el mai ţinea legătura cu ea, se mai sunau. Şi l-am întrebat: «de ce n-ai spus că ai avut relaţii, că o cunoşti pe fetiţă, că ai umblat în familie, că vă mai întâlneaţi?». A dat o explicaţie care n-are nici un sens: «Nu am vrut să ştie conducerea Poliţiei că eu am relaţii cu părinţi ai căror copii sunt dispăruţi»”.

În perioada 22 decembrie 2005 – 6 ianuarie 2006, Burcuţă şi-a luat concediu de odihnă. Pe 23 decembrie se întoarce la Bicaz, unde rămâne până pe 26 decembrie, când revine la Miercurea Ciuc. Serviciul şi-l reîncepe pe 9 ianuarie 2006. Ar fi avut timp berechet să şteargă toate urmele şi să se pregătească psihic pentru ceea ce anticipa că urmează. Prin cercetări (declaraţii de martori, declaraţia instructorului auto) poliţiştii stabiliseră deja că la ora critică el se aflase în zona din care dispăruse fetiţa. În baza unui telefon anonim primit la 112 în ziua de 23 decembrie 2005, în care se spunea „nu căutaţi fata, că va muri! Nu căutaţi, Simona va muri!”, un ofiţer de la poliţia judiciară Harghita întocmeşte un proces verbal de începere a urmăririi penale „in rem” pentru lipsire de libertate în mod ilegal. Pe 3 ianuarie 2006 s-a deschis dosarul penal şi pe fir a intrat procurorul criminalist. Existau toate condiţiile ca ancheta să avanseze rapid.

În aceeaşi perioadă, la Iaşi, se finaliza ancheta despre dispariţia Larisei Chelaru. Fetiţa de 8 ani dispăruse de acasă pe 18 octombrie 2005 şi fusese găsită moartă, pe 29 decembrie 2005, în containerul de lângă bloc. Criminalul, vecinul de vizavi, a declarat că a ademenit fetiţa la el, a supus-o perversiunilor sexuale şi a ucis-o în ziua dispariţiei. Apoi, a ascuns cadavrul într-un covor făcut sul, în boxa din subsolul blocului. Cu alte cuvinte, poliţiştii care s-au ocupat de caz au trecut zilnic, de câteva ori, pe lângă el. Ministrul de interne de atunci, Vasile Blaga, a dispus o anchetă internă şi, în urma controlului, a decapitat IJP Iaşi. La începutul lui ianuarie 2006 au fost destituiţi din funcţii şeful IJP Iaşi, adjunctul acestuia, şeful de la Investigaţii Criminale din IJP Iaşi. Alţi cinci ofiţeri şi subofiţeri au fost sancţionaţi disciplinar.

O vreme, s-a făcut o paralelă între cazul fetiţei de la Iaşi şi cazul Simon Andreea. Ambele s-au întâmplat imediat după schimbarea procedurilor de căutare a copiilor dispăruţi. Din 3 noiembrie 2005, poliţiştii, care aşteptau 48 de ore până să înceapă căutarea unui minor dispărut, erau obligaţi de noul ordin intern să acţioneze imediat. Erau însă şi pregătiţi pentru asta? Cazul de la Iaşi a demonstrat că nu. Ancheta internă a demonstrat că lipseau acte de la dosar, unele procese verbale de percheziţie fuseseră falsificate prin modificarea datei, nimeni nu mai ştia dacă şi când percheziţionase subsolul. Cazul de la Iaşi a fost o palmă pe obrazul Poliţiei Române. Cazul de la Harghita se-anunţa a fi un scuipat pe acelaşi obraz: principalul suspect era un poliţist. Venea mult prea devreme şi era o premieră. Pe atunci, Cioacă şi Elodia încă mai trăiau în armonie.

Încă din ianuarie 2006, s-a decis palmarea cazului. Ancheta a mers înainte, cu turaţie mică, şi doar câţiva ofiţeri de la judiciar au înţeles să-şi facă meseria până la capăt. Adică, până unde au putut. Pentru restul, colegi cu suspectul, Burcuţă era fisura din imaginea IPJ Harghita. Mica pată neagră de pe oglinda Poliţiei Române. Şi-au făcut cu toţii grămadă pe el, să-l protejeze. Să se protejeze!

Citiţi mai departe: Cum şi-au cercetat poliţiştii colegul suspectat că a ucis-o pe Simon Andreea

Adriana Oprea-Popescu, Andreea Sminchişe

(Jurnalul Naţional, 9 august 2011)

http://www.jurnalul.ro/special/anchete/invinuit-de-omor-protejat-de-politie-586997.html

„Mama se autosugestionează că fetiţa este în viaţă”

Cum a stat Poliţia Română strâns unită în jurul celui suspectat că a ucis-o pe Simon Andreea

Crescută de bunici, Andreea a început să locuiască la mama ei din 2002, înainte să înceapă şcoala. Iar în apartamentul de pe Aleea Copiilor, se mutaseră cu doar două săptămâni înainte ca fetiţa să dispară să dispară.

Simon Andreea avea 9 ani şi a dispărut din Miercurea Ciuc în seara zilei de 15 decembrie 2005, pe drumul dintre magazin şi casă. La nouă luni după dispariţie, Tiberiu Burcuţă, prieten intim al mamei, are o revelaţie şi-şi aminteşte că a mers în acea seară cu fetiţa, pe ultima parte din drum. Femeia anunţă organele de anchetă. Acestea îl aveau însă în vizor pe Burcuţă încă din primele zile de investigaţii: apărea pe listingul mamei, dar şi în zona şi-n momentul dispariţiei Andreei. În ciuda numeroaselor indicii care-l incriminau, Burcuţă avea şi încă are o calitate care-l face infailibil: e poliţist. Subcomisar la IPJ Harghita. Coleg de serviciu adică cu cei care-l anchetau. În plus, cazul Simon Andreea a venit imediat după cel al fetiţei dispărute la Iaşi, unde poliţia judeţeană a fost decapitată pentru greşelile comise-n anchetă. IGPR nu-şi mai permitea o nouă lovitură de imagine. Închipuiţi-vă o şedinţă informativă cu Dan Fătuloiu (pe-atunci şef al Poliţiei Române). „Cum e la Iaşi?”. „Rău, şefu’, poliţiştii au trecut pe lângă cadavru”. „Şi la Harghita cum e?”. „Şi mai rău, şefu’, se pare că poliţistul a ascuns cadavrul”.

Pe 21 ianuarie 2006, Ioana mărturisea organelor de anchetă că Burcuţă i-a fost mai mult decât amic. Cuprinsă, probabil, de remuşcări, l-a sunat a doua zi, invitându-l la ea, să stea de vorbă (ştia că telefoanele îi sunt ascultate). Ştiţi ce i-a răspuns Burcuţă? „I-am spus că nu am voie să o sun sau să vorbesc cu ea, lucru cerut de conducerea IPJ, pentru a evita situaţia de la Iaşi, reamintindu-i că şi-a dat acordul ca telefonul să-i fie ascultat”. N-ar fi fost de interes operativ dialogul dintre cei doi? Da’ cine mai avea vreun interes operativ…

Tot pe 21 ianuarie 2006, se efectuează o percheziţie la domiciliul lui Burcuţă. Un fel de evaluare imobiliară. Începută la ora 16:00 şi finalizată la 16:55, percheziţia e finalizată cu un proces verbal ce conţine descrierea locuinţei şi, din loc în loc, consemnarea „nu s-au găsit obiecte sau alte elemente care să aibă legătură cu cauza”. Cu cinci zile înainte, la percheziţia informatică, în calculatorul lui Burcuţă fusese găsită „o fotografie cu anunţul dispariţiei unei persoane de sex feminin şi fotografia acesteia”. Era poza Andreei. Doi ofiţeri de la Serviciul Investigaţii Criminale din IGPR pleacă la Miercurea Ciuc, să ajute ancheta.

Pe 21 februarie 2006, testat cu poligraful la IGPR (aşa cum prevăd procedurile pentru un ofiţer de poliţie) Burcuţă se dovedeşte nesincer. Verdictul a fost dat de Marius Mihăilă, unul dintre cei mai buni psihologi criminalişti ai Poliţiei Române. În aceeaşi zi, procurorul Dan Petru dispune audierea lui Burcuţă. Însă nimeni nu suflă o vorbă. Se intrase deja în „silentio stampa” & „festina lente”. Jurnaliştilor preocupaţi, la acea vreme, de caz le este oferit însă un „suspect de serviciu”: Simon Andrei, tatăl natural al fetiţei, care apare în ziare cu nume, prenume, vicii, ocupaţie. Informaţia vine „pe surse” şi începe cu „se pare”. În aceeaşi perioadă, unul dintre adjuncţii şefului IPJ Harghita declara Jurnalului Naţional că „există încă pista ca fetiţa să fi plecat de acasă în urma unor neînţelegeri cu familia”.

Să presupunem că nu le venea să creadă că autorul ar putea fi unul de-al lor. Că percheziţia aceea, făcută-n dorul lelii şi-n 55 de minute, cu tot cu pauza de cafea, nu a adus probe care să susţină ipoteza. Că au răsuflat uşuraţi şi, în lunile care-au urmat, şi-au îndreptat priceperea şi eforturi spre exploatarea altor ipoteze de lucru. În august 2006 însă, poliţiştii revin la domiciliul lui Burcuţă şi fac o nouă percheziţie. Dublată de o altă percheziţie informatică. La nouă luni de la dispariţia fetiţei, nu găsesc nici o probă.

Câteva zile mai târziu, Burcuţă se spovedeşte mamei Andreei: da, s-a întâlnit cu fetiţa în seara aceea, a traversat-o strada, nu mai ştie dacă şi ce au vorbit, a lăsat-o în dreptul garajelor de la colţul blocului, a plecat, a auzit în spate un zgomot de portieră trântită, s-a întors cu faţa, maşina plecase, s-a gândit că erau cunoştinţe de familie. Dar mama îl sunase chiar în noaptea dispariţiei, să-l întrebe de fată. Şi el n-a povestit nimic din toate astea, i-a zis „stai liniştită, nu s-a întâmplat nimic”.

Femeia a relatat mărturisirea lui Burcuţă anchetatorilor. Dar şi puţinilor jurnalişti care mai erau atunci interesaţi de caz. Îi ştiam suspectului numele, profesia şi bubele din cap încă din septembrie 2006. Nu le-am făcut publice, pentru că aşa ne-a rugat poliţia, aducându-ne argumente de genul: „strategie de anchetă”, „metode specifice” şi, mai ales, „punem în pericol viaţa Andreei, dacă ea mai trăieşte”… Am publicat însă atunci în ziar „Mesaj pentru principalul suspect din partea Jurnalului Naţional”: „Ştim cine eşti. Îţi cunoaştem numele şi prenumele, adresa şi CNP-ul. Nu le vom face publice. Deocamdată. Cu o condiţie: îţi dăm ocazia ca, măcar în al doisprezecelea ceas, să redevi om. Să uiţi frica şi gândurile negre care nu te lasă să dormi noaptea şi să ai un minut de curaj. Deşi ştim cine eşti, nu pe tine te vrem. O vrem doar pe Andreea. (n.r. – la vremea aceea, încă mai speram că fetiţa e în viaţă) Spune-ne unde e şi vom uita de tine… Intră într-un internet cafe şi trimite-ne un singur cuvânt pe e-mail. Adresa noastră este copiidisparuti@jurnalul.ro. Îţi dăm ocazia să fi OM”. Am primit o singură reacţie interesantă: „oare credeţi că e vorba de un retardat chiar în halul ăsta?” N-o să ştim niciodată dacă, citind mesajul, suspectul s-a simţit sau nu înţepat în orgoliu. Cert e că, dacă fetiţa ar fi fost în viaţă, şi el intrase în poveste luat de val şi din dorinţa de a demonstra cuiva că e un erou, a pierdut ocazia de a părăsi onorabil scena. Pentru noi, lipsa de reacţie a fost o dovadă că ipoteza de mai sus e doar o utopie.

Tot în septembrie 2006, Burcuţă pică din nou testul cu detectorul de minciuni. Poligraful nu e probă, deşi poate influenţa decizia instanţei, însă te ajută să direcţionezi ancheta. Cu toate acestea, adjunctul IJP Harghita mărturisea atunci că „rezultatele de până acum nu sunt cele aşteptate. Nici măcar nu am reuşit să stabilim dacă fetiţa e în viaţă sau nu, dacă a fost răpită, dacă a fost sechestrată”. Dezvăluie însă că vinovaţii pot fi din anturajul familiei. „Rude?”, întreabă reporterul. „Nu rude, ci cunoştinţe Am reuşit să reducem cercul suspecţilor. Cam 50% din cei pe care-i aveam în iarnă au fost excluşi”.

Netulburat de presă, menajat de colegi, beneficiind de un procuror a cărui principală strategie era să-i devină prieten, pentru a-i încuraja mărturisirea, Burcuţă s-a relaxat. Poliţia s-a relaxat şi ea. Procurorul era relaxat de mult. De caz nu se mai interesau decât bunica Andreei şi doi-trei jurnalişti rătăciţi. Prin februarie 2007, Dan Fătuloiu, şef al Poliţiei Române, ne declara că „se lucrează. Am văzut ultima evaluare acum două săptămâni. E un caz foarte complicat şi interesant. Cu multe dubii… Sunt nişte activităţi specifice care se fac. Dar n-aş vrea sa dau detalii. Însă avem câteva ipoteze interesante, mi se par mie, de verificat. Sunt piste în curs de elucidare”.

Mai puţin abracadabrant decât şeful Poliţiei Române, însă la fel de parcimonios cu informaţiile, adjunctul IJP Harghita ne declara, prin octombrie 2007, că „pistele care au rămas sunt că ea fie a fost victima unei infracţiuni grave, fie a fost răpită în scopul unei răzbunări sau chiar răpită de către o reţea de crimă organizată care se ocupă de trafic de persoane”. „Există un ultim martor?”, încercam noi să aducem vorba despre principalul suspect. „Da, există doi copii”. Cei cu care Andreea se jucase, câteva minute, la ieşirea din magazin. „În afară de ei, mai există…”. „Din păcate, nu”. „… vreun martor care să susţină că ar fi văzut fata urcându-se într-o maşină?”. „Nu, nu, nu. Nu avem confirmarea unor astfel de martori”.

Teoretic, în dosarul privind dispariţia în împrejurări suspecte a Andreei Simon, Burcuţă Tiberiu nici nu exista. Practic, reaudiat de procurorul Dan Petru în noiembrie 2007, el declară despre mama Andreei că „ea se autosugestionează că fetiţa este în viaţă şi este bine, fapt pe care mi l-a relatat de multe ori”. În aceeaşi lună, dându-şi cu părerea despre caz, ca un ofiţer de poliţie ce era, îi destăinuie procurorului că el crede că părinţii au ucis-o accidental pe fetiţă şi apoi i-au ascuns cadavrul. „Unde ar fi putut s-o ducă?”, îşi încearcă norocul procurorul. „În lacul Frumoasa”. Aflat lângă Miercurea Ciuc, lacul alimentează cu apă potabilă tot oraşul. Ştiind că ai aruncat un cadavru în lacul Frumoasa şi locuind în Miercurea Ciuc, nu-i aşa că ai cumpăra apă plată şi ca să te speli pe dinţi? Un an şi jumătate, ancheta a intrat în moarte clinică, supravieţuind cu speranţa că fetiţa va fi găsită în lac şi cazul e rezolvat. Prudent, Dan Petru a apelat mai întâi la nişte scafandri amatori, colegi de serviciu cu el. A fost mai mult „entertainment”, erau numai trei oameni, iar lacul e mare şi adânc. Abia în aprilie 2009 a apelat la scafandri profesionişti de la ISU Cluj. Şi s-a asigurat că informaţia despre căutările în lac nu ajunge la presă. N-ai cum însă să-i ordoni soarelui să nu răsară. La căutările de la lacul Frumoasa au fost prezenţi şi ziarişti, dar şi chestorul Bujor Florescu, pe atunci şeful Serviciului Investigaţii Criminale din IGPR. Pentru orice eventualitate… Scafandrii au căutat cadavrul două zile la rând, fără nici un rezultat.

Tot în aprilie 2009, procurorul Dan Petru declara reporterilor de la ziarul „Adevărul” că a avut o întâlnire cu ministrul Justiţiei, care l-a asigurat de tot sprijinul lui în acest caz. În acelaşi articol apare, pentru prima oară în presă, numele lui Tiberiu Burcuţă. Ministrul Justiţiei ştia de existenţa lui, un şef de serviciu din IGPR se deplasase pentru el la Miercurea Ciuc, devenise, peste noapte, important şi preţios.

Citiţi mai departe: Cine este Tiberiu Burcuţă, poliţistul învinuit că a ucis-o pe Andreea

Adriana Oprea-Popescu, Andreea Sminchişe

(Jurnalul Naţional, 10 august 2011)

http://www.jurnalul.ro/special/anchete/mama-se-autosugestioneaza-ca-fetita-este-in-viata-587089.html

Poliţistul învinuit de omor şi fetiţa, pe ultimul ei drum spre casă

Din 2006 şi până acum, Tiberiu Burcuţă a avut mai multe versiuni despre întâlnirea lui cu Simon Andreea din seara în care ea a dispărut

În seara în care a dispărut, la ieşirea din magazinul unde fusese să facă cumpărături, Andreea s-a întâlnit cu poliţistul. Fetiţa l-a recunoscut şi l-a salutat respectuoasă, spunându-i „săru’mâna”.

Simon Andreea avea 9 ani şi a dispărut din Miercurea Ciuc în seara zilei de 15 decembrie 2005, pe drumul dintre magazin şi casă. Cel învinuit că a răpit-o şi apoi a ucis-o este Tiberiu Burcuţă, subcomisar de poliţie la IJP Harghita.

Născut pe 13 septembrie 1969 în Bicaz, judeţul Neamţ, Burcuţă a terminat liceul în 1987 şi a absolvit o facultate tehnică. Apoi a făcut un curs de informatică, iar în 1994 s-a angajat, ca analist programator, la Evidenţa Populaţiei din Gheorgheni. În 1999, a dat examen pentru un post din Miercurea-Ciuc şi s-a mutat aici. Are un frate mai mare, prim-adjunct la Inspectoratul Judeţean de Jandarmerie Constanţa, şi o soră mai mică, stabilită în Elveţia.

A locuit cu chirie într-un apartament de pe strada Ciocârliei apoi, prin 2003, s-a mutat într-un bloc de pe strada Laszlo Muller. Aici se bănuie că a fost adusă fetiţa în seara zilei în care ea a dispărut. Apartamentul este la parter, de la intrarea în scară şi până la uşa lui sunt doar 3-4 metri. Vecinii de la etajele superioare nici n-ar fi avut cum să observe ceva. Plus că pe el îl ştiau om liniştit. Şi cinstit, era la zi cu plata chiriei ş-a întreţinerii, îşi amintesc proprietarii. Pleca şi venea de la serviciu, saluta respectuos, nu făcea chefuri, nu primea vizite. O vecină de pe palier îşi aminteşte că, înainte de dispariţia fetiţei, l-a văzut făcând curat în casă. Scosese nişte lucruri pe holul blocului şi avea deschisă uşa de la intrarea în apartament. L-a întrebat: „de ce nu te însori şi tu, măi băiete, ca să nu mai faci treabă de unul singur?”. I-a răspuns: „Ce să mă însor? Mi-a trecut vremea!”. Avea 36 de ani.

 

Tiberiu Burcuţă, subcomisar de poliţie la IJP Harghita

Prin 2005, îşi aminteşte Ioana, mama Andreei Simon, Burcuţă era necăjit: Evidenţa Populaţiei se mutase în subordinea prefecturilor, iar lui nu-i convenea „să fie civil”. Stranie coincidenţă, pe 1 ianuarie 2006, adică la două săptămâni după dispariţia Andreei, cererea lui e aprobată, iar el reuşeşte să se transfere la Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din cadrul IPJ Harghita. Colegele spun despre el că e sensibil şi politicos. Colegii, că e un individ retras, n-are mulţi prieteni, nu iese la bere, urmează zilnic aceeaşi rutină, casă-serviciu-casă.

Din ce povesteşte Ioana, în preajma ei era alt om. Îi aducea cadouri (cafea, băuturi, ţigări – ciubucurile primite pe vremea când lucra la Evidenţa Populaţiei), îi compunea poezii de dragoste, îi recita „Luceafărul”. Nu i-a spus niciodată „te iubesc” şi nici n-a cerut-o de nevastă. Ioana zice că atunci când stăteau alături şi ea se apropia de el, îl apuca tremuratul. Era emotiv şi romantic. Poate că-n septembrie 2006, când i-a mărturist că s-a întâlnit cu fetiţa ei în seara dispariţiei, a avut singurul lui moment de sinceritate ulterioară. Până atunci, mama Andreei se tot gândea că numai un cunoscut i-ar fi putut răpi fata, dar pe el nu-l luase în calcul. Nu părea genul şi, gândea ea, n-ar fi avut niciun motiv. Abia când Lucia, prietena pe care o cuplase cu el, i-a spus că-l bănuie, Ioana i-a cerut lui Burcuţă explicaţii. „Eram în faţa blocului şi a venit la mine”, mărturiseşte ea. „Am început să discutăm şi, pentru prima oară, mi-a povestit că în seara zilei de 15 decembrie 2005, după ce a terminat orele de conducere, el a mers la magazinul Napsugar, mai exact în holul magazinului, unde se afla cizmăria. În momentul în care a intrat în hol, spune că s-a întâlnit cu fata mea, care i-a zis «săru’mâna», apoi ea a ieşit afară şi el ar fi mers să vadă programul de la atelierul de cizmărie (n.r. – pe acel hol nu există camere de supraveghere video). După ce a ieşit afară, a văzut că Andreea se juca cu zăpadă împreună cu alţi doi copii, în faţa magazinului. Au plecat de acolo împreună. Au traversat împreună strada, iar el a întrebat-o pe fata mea dacă este grea plasa cu cumpărături. Mi-a spus că în momentul în care erau pe scuarul  ce desparte cele două sensuri de mers de pe bulevard, el i-a zis fiicei mele să lase plasa jos, fiindcă este grea, apoi au traversat strada intrând pe aleea care duce spre blocul nostru”. În dreptul unor garaje, aleea se bifurcă: un drum duce spre blocul unde locuia fetiţa, iar celălalt trece prin faţa grădiniţei şi duce spre blocul unde locuia Burcuţă. Erau maxim 200 de metri de la acea bifurcaţie şi până la el. „Mi-a povestit că, de la trecerea de pietoni şi până în dreptul garajelor, au mers împreună. Nu-şi mai amintea dacă au mai povestit ceva, după care el zice că Andreea şi-a continuat drumul pe aleea ce duce spre blocul nostru, iar el a luat-o pe cealaltă alee. La câteva secunde după aceea, spune el, i s-a defectat telefonul mobil. Ar fi trebuit să vorbească cu un coleg la telefon şi s-a întors în bifurcaţia celor două alei. Atunci zice că a văzut, în dreptul garajelor, o maşină gri, a auzit portiera trântită şi a văzut un bărbat solid că s-a urcat în maşină. Mi-a dat astfel de înţeles că fata mea a fost răpită de oamenii care erau în acea maşină. Normal, l-am întrebat de ce nu mi-a spus toate astea de la început şi el mi-a zis că «a uitat» şi «şi-a adus aminte după 9 luni»”.

La câteva ore după ce Andreea dispăruse, în dimineaţa zilei de 16 decembrie 2005, în jurul orelor 4:00, Ioana l-a sunat pe Burcuţă, să-l întrebe dacă ştie ceva de fată. El n-a pomenit de nicio răpire cu maşina, n-a pomenit nici măcar de faptul că fata a mers cu el, pe ultimul ei drum spre casă, i-a zis mamei doar „stai liniştită. Nu s-a întâmplat nimic”. Niciun om zdravăn la cap nu poate să creadă un poliţist, oricât de adjectiv ar fi el, vede cum unii răpesc un copil cu maşina, n-are nicio reacţie, se duce acasă, se culcă liniştit, îi sună „telefonul defect” la 4:00 dimineaţa, şi el, proaspăt şi la datoriei, îi zice mamei copilului răpit: „nu s-a întâmplat nimic”. Unde era Andreea când Burcuţă a răspuns la telefon? I se întâmplase ceva între timp?

În ultimii cinci ani, în timpul audierilor, Burcuţă şi-a tot schimbat declaraţiile.  Variază exact povestea drumului pe care a mers cu fetiţa. Mamei i-a zis povestea cu maşina, anchetatorilor le-a declarat prima oară că doar a trecut-o strada pe Andreea, apoi a mai adăugat o porţiune de drum, şi-a mers spre blocul fetiţei, după care s-a  întors şi-a spus că a dus-o numai până la garaje. Într-una din declaraţii, Burcuţă avea să facă o dezvăluire interesantă. Zice că s-a întâlnit cu Andreea pe scuarul din mijlocul bulevardului, fata era aplecată asupra sacoşei cu sticle şi a întors capul, să se uite la el. Iar lui i s-a părut că albul ochilor ei era întunecat.

În decembrie 2008, reporterii Jurnalului Naţional au avut privilegiul să stea de vorbă cu Burcuţă. Ne-a confirmat atunci că s-a întâlnit cu Andreea în seara dispariţiei. „Şi-aţi mers cu ea o parte din drumul spre casă?”. „Nu, nu. N-am mers nicio parte din drum cu ea. Ne-am întâlnit la magazin, eu intram, ea ieşea, şi i-am ţinut uşa. Apoi m-am dus la cizmărie, să văd dacă mai e deschis. Era cineva înăuntru, dar uşa era încuiată, iar persoana respectivă mi-a făcut semn că a închis”. „Şi, de-acolo, aţi mai văzut-o pe Andreea?”. „N-am ce să vă mai spun”, a repetat el de câteva ori, apoi a intrat rapid în casă, închizându-le uşa în nas reporterilor.

În februarie 2010 a fost reconstituit traseul pe care el spune că l-a parcurs cu Andreea. În ultima lui versiune, întâlnirea are loc direct pe scuar şi drumul durează cât jumătate din trecerea de pietoni. „Nu pot să zic dacă era ea sau nu era ea, pentru că a venit cu o sacoşă şi mi-a lăsat impresia că vrea să treacă, dar s-a aplecat aşa, în jos, peste bagajul acela. În momentul ăsta mi-a sunat şi telefonul, a trebuit să-l scot…” Vocea lui, rămasă mărturie în ştirile televiziunilor prezente la reconstituire, devine nesigură pe finalul declaraţiei. În afara reconstituirii, Burcuţă n-a avut decât o replică scurtă în faţa camerelor de filmat: „sunt nevinovat şi sper ca adevărul să iasă la iveală, da? Atât (zâmbeşte). Altceva, ce doriţi să vă mai spun?”.

Jurnalului Naţional Burcuţă n-a dorit să-i mai declare ceva. În ianuarie 2010, când Parchetul General l-a pus sub învinuire pentru lipsire de libertate şi omor calificat,  ne-a precizat că n-are ce să comenteze. După apariţia articolului, a trimis un drept la replică. „Mă consider nevinovat, implicarea mea în acest caz este o eroare, am deplină încredere în activitatea organelor de justiţie şi am convingerea că voi dovedi că sunt nevinovat. Până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile, prezumţia de nevinovăţie este aplicată”. Plecând de la prea-sfânta prezumţie de nevinovăţie, luna trecută am mers la Miercurea Ciuc, pentru a-i da ocazia să-şi spună punctul de vedere. Ne-a evitat. Avertizat, a părăsit clădirea IJP Harghita pe o ieşire ferită, n-a răspuns la telefon şi nici la uşa apartamentului în care locuieşte (adresa e trecută în declaraţia de avere din 2008). Putem prezuma că e nevinovat, dar e doar o presupunere, în sprijinul căreia n-a venit până acum nicio dovadă…

Citiţi mai departe: Ce întrebări şi-au pus la confruntare poliţistul şi mama fetiţei dispărute

 Adriana Oprea-Popescu, Andreea Sminchişe

(Jurnalul Naţional, 11 august 2011)

http://www.jurnalul.ro/special/anchete/politistul-invinuit-de-omor-si-fetita-pe-ultimul-ei-drum-spre-casa-587152.html

Confruntarea dintre poliţist şi mama fetiţei dispărute

Învinuit pentru omor, Burcuţă este membru în Corpul Naţional al Poliţiştilor

Simon Andreea e cel mai căutat copil dispărut din România. E dată în urmărire internaţională, iar cazul ei a apărut la televiziunea Rai3 din Italia. Afişe cu ea au fost lipite în Roma, Rodos, Salonic. IPGR şi Centrul „Focus” au realizat „îmbătrânirea digitală” a chipului fetiţei.

Andreea Simon avea 9 ani şi-a dispărut din Miercurea Ciuc în seara zilei de 15 decembrie 2005. Încă din primele zile de anchetă, pe lista celor suspectaţi că ar putea avea legătură cu dispariţia fetiţei figura şi un poliţist. Apărea pe listingul telefoanelor  apelate de mama fetiţei şi fusese localizat, prin declaraţii de martori, în zona şi la momentul dispariţiei. Cazul de la Miercurea Ciuc venea imediat după cazul de la Iaşi, unde conducerea inspectoratului de poliţie fusese demisă, pentru grave abateri în anchetă. Larisa Chelaru (8 ani) fusese răpită şi ucisă pe 18 octombrie 2005, iar cadavrul ei a fost ascuns, până pe 29 decembrie 2005, în subsolul blocului pe care poliţiştii uitaseră să-l verifice. După povestea de laIaşi, toată poliţia română şi-a scuipat în sân, de frică. În ianuarie 2006, Ioana Munteanu, mama Andreeei Simon, recunoaşte că Burcuţă Tiberiu, poliţistul suspectat, i-a fost prieten intim. Se configura astfel şi un posibil mobil. Cazul de la Harghita se anunţa a fi mai grav decât cel de laIaşi. Din dorinţa de a proteja imaginea poliţiei, superiorii l-au protejat, la grămadă, şi pe cel suspectat. Au preferat, ani de zile, să facă publice ipoteze neverosimile, să fie chiar acuzaţi de lipsă de profesionalism şi să se facă de râs, decât să spună: „avem o veste bună şi una rea. Vestea bună e că există un suspect principal, vestea rea e că el e poliţist”… Meseria pe care o ai nu-ţi garantează calitatea umană. Mai ales dacă ajungi să practici acea meserie pe rute ocolitoare. Aşa cum nici greşelile individuale nu pot arunca stigmatul asupra unei întregi bresle. Decât dacă breasla, plătită să descopere adevărul, îl acoperă, pentru că pune mai mult preţ pe mândrie decât pe el.

Simon Andreea era o fetiţă de 9 ani care abia învăţa tabla înmulţirii. Într-un oracol necompletat, scrisese caligrafic: „iubirea pentru mine este un băiat care se numeşte Lori”. Pe atunci, Lori, un coleg de şcoală şi de joacă, avea 11 ani. Andreea aflase de iubirea dintre o fată şi un băiat din telenovele. Mama o certa că se uită la ele. Şi-i ţinea predici, pe un ton ridicat, când o prindea că-şi aruncă hainele murdare înapoi, în şifonier. Când a plecat de acasă, în seara aceea geroasă de decembrie, Andreea şi-a lăsat pe-un colţ de masă batonul de ciocolată abia început. Se întorcea înapoi, să-l termine. Se întorcea la mama pe care o pupa de fiecare dată când pleca sau venea de la şcoală, se întorcea la tăl ei vitreg, care-o alinta „răţuşca”,  la surioara ei, Eliza, care nici nu împlinise doi ani. Se întorcea la examenul pentru centura de karate, de a doua zi, la tabla înmulţirii, la pomul de Crăciun şi la vacanţa de iarnă, de la bunicii din Palanca. Nu s-a mai întors niciodată. Pe ultimul ei drum de la magazin spre casă, i-a spus „săru’mâna” celui învinuit astăzi că a ucis-o. Şi-a cărat singură sacoşa cu patru litri de apă minerală şi-a mers, cu capul descoperit şi cu mâna îngheţată pe baiere, grăbită, să nu întârzie acasă. A mers crezând, curată, naivă, având încredere. În ultima ei vară primise prima împărtăşanie.

În ianuarie 2010, procurorul Marius Foitoş de la Parchetul General l-a pus sub învinuire pe Tiberiu Burcuţă pentru lipsire de libertate şi omor calificat.

După nouă luni de la dispariţie, Tiberiu Burcuţă recunoaşte că s-a întâlnit cu Andreea în seara dispariţiei. Îi povesteşte mamei, o minte că fetiţa a fost răpită cu o maşină, iar femeia dezvăluie totul anchetatorilor. În cinci ani de zile, povestea despre ultimul drum al Andreei se modifică de la o declaraţie la alta, până când, în februarie 2010, Burcuţă ajunge să susţină că nu i-ar fi povestit niciodată Ioanei că s-a întâlnit cu fiica ei, ci că doar i-ar fi spus că „în situaţia în care i s-ar fi întâmplat ceva fetiţei, acest incident cred că a avut loc la 15-20 metri de mine, la intersecţia aleilor (n.r. – una ducea spre blocul unde locuia Andreea, cealaltă – spre blocul unde locuia el)”. Ioana a bănuit că Burcuţă i-ar fi luat fata ca să se răzbune pe ea. Acum, el etichetează relaţia lor ca fiind „de natură intimă, nu aş cataloga-o drept relaţie amoroasă”, însă ea îşi aminteşte că el îi scria poezii, o suna zilnic şi-o pândea seara pe la geamuri. Nu i-a răspuns cu aceeaşi monedă, ba chiar a făcut-o mişto de performanţele lui sexuale, în faţa Luciei B., o bună prietenă pe care chiar ea o cuplase cu el. La confruntarea dintre Ioana Munteanu şi Tiberiu Burcuţă, din februarie 2010, ei au avut voie, în final, să-şi adreseze întrebări unul celuilalt. Ştiţi care a fost prima întrebare pe care el i-a pus-o ei? „În ce relaţie sunteţi sau aţi fost cu B. Lucia şi dacă aţi purtat discuţii cu privire la mine?”. Nici nu mai contează răspunsul. „O cunosc pe B. Lucia, suntem prietene bune şi am discutat de mai multe ori cu ea despre învinuit, aşa cum de altfel am mai declarat”. Ioana îl întreabă, la rându-i, pe Burcuţă: „Dacă eu v-am greşit cu ceva vreodată, greşeală prin care să fiţi determinat să-mi faceţi vreun rău?”. Abia aici contează răspunsul: „Partea vătămată (n.r. – Ioana, mama fetiţei ucise) nu mi-a făcut niciun rău şi consider că nici eu nu i-am făcut vreun rău”. Recitiţi. Un singur cuvânt are însemnătate. A treia întrebare şi ultima e pusă de Burcuţă: „Dacă anterior dispariţiei fiicei dvs. aţi primit cumva ameninţări cu privire la integritatea familiei dvs.?”. Să nu uităm, Burcuţă este poliţist.  Subcomisar chiar. Să nu uităm nici că el venise cu ipoteza că fetiţa fusese răpită cu o maşină. Sau cu cea că părinţii ar fi ucis-o pe Andreea accidental ş-apoi au aruncat-o în lacul Frumoasa. „Nu am primit ameninţări anterior datei dispariţiei fiicei mele, de la nimeni, cu privire la niciun membru al familiei mele”, îi răspunde Ioana.

Pe 2 martie, Andreea ar fi împlinit 15 ani. Acum ar fi fost în vacanţa de vară şi s-ar fi pregătit pentru prima zi de liceu. Pentru mulţi dintre cei care au anchetat cazul ei, Andreea Simon n-a fost decât un nume, pe o copertă de dosar. Pentru câţiva dintre jurnaliştii care-şi mai aminteau de ea, când şi când, a fost „fetiţa cu chibrituri” sau „Elodia de Harghita”. Cine-şi mai încarcă memoria şi sufletul cu povestea unui copil dispărut acum 6 ani?

Dan Petru, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, a preluat dosarul din ianuarie 2006, de când a început urmărirea penală. Trei ani şi jumătate ancheta s-a învârtit în jurul suspectului, fără niciun spor. Şi s-ar fi învârtit şi astăzi, dacă în iunie 2009 dosarul n-ar fi fost preluat de Parchetul General. Sub coordonarea procurorului Marius Foitoş, au fost reluate audierile şi căutările cadavrului fetiţei. S-a mers în zone deja verificate în primele zile după dispariţie, dar şi în locurile ce rămăseseră necercetate. În ianuarie 2010, Tiberiu Burcuţă a fost pus sub învinuire pentru lipsire de libertate şi omor calificat.

Astăzi, el lucrează în continuare în poliţie, pentru că legea prevede că nu poate fi exclus decât după o condamnare definitivă şi irevocabilă. După dispariţia Andreei, viaţa lui s-a schimbat în bine. De la 1 ianuarie 2006, adică exact în luna în care se deschisese dosar penal, Burcuţă lucrează IJP Harghita, Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase. Are un salariu lunar de 32 de milioane de lei, conform declaraţiei de avere. S-a căsătorit între timp, iar în 2008 şi-a cumpărat un apartament de 44 metri pătraţi (40, conform declaraţiei de avere din 2011). Anul trecut a contractat un credit de 13.500 de euro, scadent în 2017, şi a primit un împrumut de 10.000 de franci elveţiei, cel mai probabil de la sora lui, stabilită-n Elveţia.

Conform declaraţiei de interese, Burcuţă este membru al Sindicatului Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual, iar după 2008 a intrat în Corpul Naţional al Poliţiştilor (CNP). CNP funcţionează în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi are ca principală atribuţie, conform site-ului oficial, „să întreprindă măsuri pentru dezvoltarea, în rândul poliţiştilor, a sentimentului de demnitate, onoare şi ataşament faţă de tradiţiile şi valorile morale pe care aceştia trebuie să le împărtăşească şi să le apere”.

Tiberiu Burcuţă este. Andreea Simon era. În 2006, mama ei a adus pe lume încă o fetiţă. În acelaşi an, Lucia B. s-a mutat de tot în Italia. Viaţa merge înainte şi, o dată cu ea, şi ancheta penală. Dacă deţineţi informaţii care ar putea să ajute la elucidarea acestui caz, vă rugăm să ne scrieţi, pe adresa redacţiei sau pe adresa de mail: adriana.popescu@jurnalul.ro. Andreea are nevoie de lumină!

Adriana Oprea-Popescu, Andreea Sminchişe

(Jurnalul Naţional, 12 august 2011)

http://www.jurnalul.ro/special/anchete/confruntarea-dintre-politist-si-mama-fetitei-disparute-587270.html

Simon Andreea Simona

Cinci ani de la dispariţia Andreei Simon

Într-o noapte, bunica a visat-o. Era în pragul uşii, întoarsă cu spatele la bătrâna care, în vis, zăcea pe pat, neputincioasă. Ieşea din cameră, şi bunica a strigat spre ea, rugând-o: „Andreea, adu şi tu şi o căldăruşă de apă!”. Iar fata a ieşit. Când s-a trezit din somn, căldăruşa era pe laviţă, goală, iar Andreea, fetiţa după care inima bătrânei plânge de cinci ani, nu era nicăieri. Unde să o mai caute? La ce preot să mai meargă? Câte acatiste şi câte adrese oficiale către autorităţi să mai scrie?

Ileana Tonoaie are 68 de ani şi mai adună de’acu zile-n şirul vieţii doar cu speranţa că o va mai vedea vreodată pe Andreea. A crescut-o de când era mică şi până când a venit vremea ca fetiţa să meargă la şcoală. I-a păstrat jucăriile în şopron, iar hainele, toate, le-a împachetat frumos şi le-a pus în odaia din faţă. A rămas la vedere, aşezată pe colţul patului din odaia bunicilor, doar rochiţa preferată a Andreei. Stă acolo, întinsă şi neîmbrăcată, umbră a fetiţei dispărute într-o seară de decembrie.

S-au făcut cinci ani. În fiecare săptămână, bunica Andreei dă două telefoane la Bucureşti. Unul procurorului, celălalt la Jurnalul Naţional. „Ia ziceţi, ce mai facem s-o găsim?” Femeia din Ciugheş a făcut afişe cu Andreea şi le-a trimis „printr-un om d’aici, din sat” în Italia, acolo unde auzise că-s mulţi copii români la cerşit, pe stradă. Avea nevoie de o adresă de mail pentru afişe şi i-am dictat pe litere, descriind desenul lui „@”… Nici o clipă, în ăştia cinci ani blestemaţi, nici o fărâmă de secundă, bunica n-a încetat să spere că Andreea e în viaţă şi că Bunul Dumnezeu îi va îngădui într-o zi s-o strângă din nou în braţe. Se uită în fiecare zi la rochiţa întinsă pe pat, de-acum mică pentru fetiţa care ar avea 14 ani, şi aşteaptă s-o vadă intrând pe uşă.

„Mi-a zis o femeie din sat că a visat-o şi ea”, povesteşte bătrâna. „Şi că Andreea i-a spus să mă înveţe să aprind o lumânare în spatele grajdului.” „De ce acolo?” „Se spune că rugăciunile sub cerul liber ajung cel mai repede Sus”, mă învaţă ea, la rându-i. În cele peste 1.800 de zile, de când Andreea a dispărut, rugăciunile bătrânei au umplut Cerul. E singura din casă care mai crede într-un miracol. Bunicul, pe care Andreea îl striga „mama”, s-a împăcat cu gândul că fata nu mai este. Acum doi ani s-a îmbolnăvit de ciroză uscată, iar trupul i se topeşte, aşa cum i s-a topit şi sufletul. El nici măcar nu mai poate vorbi despre nepoata sa…

Fetiţa pe care cei doi bătrâni încă o mai văd, ca pe-o nălucă, prin curtea din capătul uliţei ce urcă spre deal, se mutase cu mama sa în Miercurea Ciuc în 2003, când a început şcoala. Era o elevă silitoare, învăţa bine, citea, învăţase să umble pe internet, unde conversa cu colegii de şcoală. Sau intra pe site-uri unde îmbrăca virtual păpuşi Barbie. Avea 9 ani Andreea. Şi-un caieţel, cum erau oracolele odinioară, cu o singură pagină completată: „Iubirea pentru mine este un băiat care se numeşte Lori”.

Ioana Muntean, mama sa, se căsătorise cu un ofiţer de armată şi adusese pe lume încă o fetiţă, pe Eliza. Până la sfârşitul lunii noiembrie 2005, locuiseră cu toţii, cu chirie, într-un apartament de pe Strada Avântului, din Miercurea Ciuc, apoi s-au mutat, în aceeaşi zonă, pe Aleea Copiilor. Andreea ştia bine străzile, era descurcăreaţă, mergea de trei ori pe săptămână la karate, iar seara se întorcea singură de la sală. „Era o fetiţă retrasă”, spune despre ea fostul antrenor, „însă, când era în competiţie, lovea adversarul fără menajamente”.

Ce s-ar fi putut întâmpla cu ea în seara în care a dispărut? 15 decembrie 2005. La ora 18:55, mama a trimis-o până la un magazin aflat la două străzi de bloc. Fetiţa a cumpărat exact ce-i ceruse mama: patru sticle cu apă minerală, o duzină de chibrituri, o cutie cu smântână şi un caiet. La ora 19:01, camerele de supraveghere ale magazinului o surprind pe fată înăuntru. Sunt ultimele imagini cu Andreea în viaţă. Pe bonul de casă e trecută ora 19:05. Apoi, fetiţa a ieşit din magazin şi, preţ de câteva minute, s-a jucat în zăpadă cu doi colegi de şcoală. S-a despărţit de ei şi a plecat înspre casă. Unde n-a mai ajuns niciodată. În jurul orei 20:00, părinţii au anunţat Poliţia. S-au făcut căutări în zonă, însă nu a fost găsită nici măcar sacoşa cu cele patru sticle. A doua zi, cazul a fost preluat de IPJ Harghita.

În cazurile de copii dispăruţi există, în primele momente, mai multe variante de lucru. Prima ar fi varianta unei plecări voluntare. A fugit Andreea de acasă, cu „banii de pâine”? Varianta a fost exclusă din start: nu existau motive ca fetiţa să facă acest gest şi n-ar fi plecat în lume, cărând după ea o sacoşă plină cu sticle. Având în vedere intensa mediatizare a cazului în primul an de după dispariţie, dacă fetiţa ar fi fost fugită, ar fi fost şi găsită până acum… A doua variantă ar fi ca Andreea să fi fost victima unui accident rutier, iar autorul, în încercarea de a-şi ascunde fapta, să fi răpit apoi victima, abandonând-o undeva. Însă cercetările Poliţiei în zonă au început la o oră după dispariţia fetiţei, fără să fi fost găsite pe stradă urme de sânge (era zăpadă), cioburi de sticlă sau martori la vreun incident de acest gen. A treia variantă este cea a accidentului casnic.

Plecând de la teoria că, în timp ce se juca cu copiii, Andreea ar fi pierdut restul din milionul de lei cu care plecase la magazin, şi ea ajunge acasă unde unul dintre părinţi, nervos, o loveşte, provocându-i, accidental, moartea. Verificările ulterioare au infirmat însă această teorie: în apartament nu s-au găsit nici un fel de urme, iar părinţii pot justifica, la minut şi cu martori, timpul scurs între plecarea fetiţei şi ora la care a fost sesizată Poliţia. Ultima variantă de lucru şi cea mai plauzibilă este aceea că Andreea a fost răpită pe drumul dintre magazin şi casă. Cine ar fi putut să-i facă rău şi din ce motive?

Răpirile de copii au mai multe mobile: agresiunea sexuală, răscumpărarea sau răzbunarea.

Familia Andreei nu este însă una bogată şi nimeni nu a încercat în toţi aceşti cinci ani să ceară vreo răscumpărare în schimbul fetei. La data dispariţiei, IPJ Harghita a oferit chiar o recompensă, de 50 de milioane de lei (vechi) pentru orice informaţie care ar fi ajutat la găsirea sa, însă a fost în zadar. Studiile realizate de specialiştii FBI, dar şi cazuistica din România susţin teoria conform căreia cei care răpesc copiii pentru a-i agresa sexual fac parte, cel mai adesea, din cercul de cunoştinţe al copilului.

În cazul de faţă, un argument în sprijinul acestei teorii este lipsa de reacţie a fetiţei. Dacă s-ar fi simţit ameninţată, Andreea ar fi fugit sau ar fi încercat să se apere. În cazul unei răpiri având ca mobil răzbunarea, agresorul trebuie căutat în cercul de cunoştinţe al familiei.

Tiberiu Burcuţă, subcomisar de poliţie la Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice din cadrul IPJ Harghita, o cunoştea pe Andreea şi-ar fi avut şi motive ca, făcându-i rău fetiţei, să se răzbune pe mamă. A intrat pe lista suspecţilor în ianuarie 2006. Figura pe listingul telefoanelor date de mama Andreei imediat după dispariţie. L-a sunat la miezul nopţii, întrebându-l: „Ştii ceva de Andreea? E la tine?”. Burcuţă a răspuns imediat la telefon, semn că era treaz, şi a încercat să o liniştească pe femeie.

Anchetatorii au stabilit că la ora dispariţiei fetiţei poliţistul se afla în zonă. Pus la „detectorul de minciuni”, Burcuţă dovedeşte o atitudine nesinceră şi devine principalul suspect. Pică şi celelalte trei testări cu poligraful. Neagă că ar fi agresat-o sexual pe fetiţă, însă detectorul de minciuni arată că minte. Pe parcursul audierilor, se încurcă în declaraţii şi dă mai multe variante asupra modului în care şi-a petrecut timpul în seara dispariţiei fetiţei.

În noiembrie 2007, el indică drept loc unde ar putea fi ascuns cadavrul fetei – Lacul Frumoasa, aflat lângă Miercurea Ciuc. Abia în aprilie 2009, scafandrii de la ISU Cluj caută în adânc. Nu găsesc nimic. Vreme de trei ani şi jumătate, cercetările, coordonate de Dan Petru, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş, au bătut pasul pe loc…

În iunie 2009, dosarul a fost preluat de Parchetul General, iar de soluţionarea lui se ocupă acum procurorul Marius Foitoş. Au fost reluate audierile şi testările la poligraf. Au fost efectuate căutări în zone deja verificate în primele luni după dispariţie, dar şi în locuri care nu fuseseră încă cercetate. În ianuarie 2010, ancheta a făcut un pas înainte: principalul suspect a fost pus sub învinuire pentru lipsire de libertate şi omor calificat. „Mă consider nevinovat”, declara Burcuţă Jurnalului Naţional, „implicarea mea în acest caz este o eroare, am deplină încredere în activitatea organelor de justiţie şi am convingerea că voi dovedi că sunt nevinovat”. Până acum n-a dovedit nimic. N-a solicitat nici o probă în apărarea lui şi n-a mai făcut nici un fel de declaraţii care să-i sprijine inocenţa. A început, în schimb, să meargă la biserică. „De astă vară, din august, îl văd venind la slujba de duminică la Catedrala Ortodoxă din Miercurea Ciuc”, mărturiseşte Ioana Munteanu, mama Andreei. „Eu merg cu fetiţele şi, când mă vede, mă salută, dă din cap adică, dar altceva nu vorbim.”

Surse judiciare ne-au declarat că „în perioada imediat următoare va fi audiat un martor important, care ar putea da relaţii de natură să conducă la găsirea Andreei şi la elucidarea acestui caz”. Avem speranţa că, deşi au trecut cinci ani, de-acolo de unde este, Andreea ne va da lumină să o găsim!

Adriana Oprea – Popescu (Jurnalul Naţional, 17 decembrie 2010)

Poliţiştii caută cadavrul fetiţei

În cazul Simon Andreea, poliţiştii au reluat scotocirile la Miercurea Ciuc, îndreptându-şi atenţia spre două terenuri aflate în spatele blocului în care locuia Tiberiu Burcuţă la momentul dispariţiei fetiţei. În decembrie 2005, aici erau un loc viran şi-o casă părăsită, acum demolată.

Andreea Simon (9 ani) a dispărut în seara zilei de 15 decembrie 2005 din Miercurea Ciuc. Ultima persoană care a văzut-o este Tiberiu Burcuţă, subcomisar în cadrul Biroului Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice al IPJ Harghita. El a fost pus sub învinuire de procurori pentru lipsire de libertate şi omor calificat după ce nu a reuşit să ofere anchetatorilor un alibi pentru seara dispariţiei, a picat de 4 ori testul Poligraf şi a dat mai multe declaraţii contradictorii în timpul anchetei. Dosarul Simon Andreea a fost preluat, în iunie 2009, de Parchetul General.

Andreea Sminchişe (Jurnalul Naţional, 29 aprilie 2010)

http://www.jurnalul.ro/stiri/observator/cazul-simon-andreea-politistii-cauta-cadavrul-fetitei-542349.html

Poliţist acuzat de răpirea şi uciderea unei fetiţe

Poliţistul Tiberiu Burcuţă, subcomisar la Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice din cadrul IPJ Harghita, este acuzat oficial de răpirea şi uciderea fetiţei Andreea Simon.

Copilul a dispărut în anul 2005, din oraşul Miercurea Ciuc. Andreea plecase să cumpere apă minerală, dar nu s-a mai întors. Anul trecut, cazul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acum, procurorii îl acuză de răpirea şi uciderea fetiţei pe Tiberiu Burcuţă – un fost iubit al mamei Andreei.

Anchetatorii spun că Burcuţă s-a întâlnit cu fata în momentul când a ieşit din alimentară. Procurorii au refăcut traseul Andreei şi au ajuns la concluzia că „de la colţul blocului, unde suspectul spune că a lăsat-o pe fată, şi până la uşa blocului unde locuia minora nu sunt decât 70 de metri, o distanţă mică, şi era puţin probabil să se fi întâmplat altceva cu ea. Pe numele lui s-a început urmărirea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de lipsire de libertate şi omor calificat”, a declarat procurorul-şef Marius Iacob, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Mama crede că Burcuţă i-a răpit fata ca s-o impresioneze: „A făcut o obsesie pentru mine şi asta au demonstrat-o şi testele psihologice care i s-au făcut în timpul anchetei. Cred că a luat-o pe Andreea pentru a brava în ochii mei atunci când ar fi urmat să mi-o aducă acasă”.

Pe perioada cercetărilor, Burcuţă şi-a schimbat declaraţiile de mai multe ori şi a picat de patru ori testul poligraf.

(„Adevarul”, 6 februarie 2010)

Doi poliţişti, implicaţi în uciderea „fetiţei cu chibrituri”

DOSAR. Ofiţerul Tiberiu Burcuţă, acuzat că ar fi omorât-o, cu patru ani în urmă, pe micuţa Andreea Simon, ar fi fost ajutat de un coleg să ascundă cadavrul copilei, care nu a fost găsit până acum.

Dispariţia, cu mai mult de patru ani în urmă, a micuţei Andreea Simona Simon din Miercurea- Ciuc (judeţul Harghita) şi faptul că principalul suspect în acest caz, subcomisarul de poliţie Tiberiu Burcuţă, a fost pus sub acuzare pentru răpirea şi uciderea fetei abia luna trecută ridică mari semne de întrebare.

Nu neapărat pe tema „crimei perfecte” – pe care o au de rezolvat „bobocii” de la Drept sau de la Academia de Poliţie în primul an de şcoală -, ci asupra competenţei unor anchetatori.

„Am preluat ancheta în iunie anul trecut de la procurorii Parchetului Curţii de Apel Târgu- Mureş. 15 minute, atât mi-a trebuit ca să-mi dau seama că Burcuţă e făptaşul şi că trebuie să luăm totul de la capăt. Asta, pentru că nu au fost prelevate suficiente probe, poliţistul nu a fost pus sub învinuire, deşi a picat testul poligraf de patru ori, la institute diferite, şi a indicat chiar şi locul în care s-ar afla trupul neînsufleţit al fetei. Sunt mari probleme cu modul în care a fost instrumentată ancheta până acum”, spun surse din rândul anchetatorilor din Parchetul General.

Aceştia au acum doi suspecţi în dosar, amândoi poliţişti. Unul învinuit de lipsire de libertate şi omor calificat, celălalt suspectat că şi-ar fi ajutat prietenul şi colegul să şteargă urmele şi să scape de cadavru.

Scenariu de roman poliţist

15 decembrie 2005. Micuţa Andreea Simona Simon, în vârstă de 9 ani, este trimisă de părinţii săi să cumpere de la un magazin, aflat la nici 100 de metri distanţă de blocul în care locuia, patru sticle de apă minerală, o cutie cu smântână şi chibrituri. La ora 19.01, camerele de supraveghere ale magazinului o surprind pe Andreea luând din raft chibriturile.

Micuţa – poreclită de anchetatori după preluarea cazului „fetiţa cu chibrituri” – este ajutată apoi să ducă la casă coşul îngreunat de sticlele cu apă de doi copii din vecini, fiii unui agent de la Penitenciare. Sunt ultimele imagini cu Andreea în viaţă…

Mărturiile au completat restul „tabloului”: Copila îl întâlneşte la ieşirea din magazin pe ofiţerul de poliţie Tiberiu Burcuţă, unul dintre foştii iubiţi ai mamei sale, care o însoţeşte spre casă.

În 2007, Burcuţă recunoştea în faţa fostei sale iubite că s-a despărţit de Andreea la câţiva paşi de intrarea în scara blocului – mai exact la 49 de secunde distanţă, după cum au stabilit acum procurorii.

23 decembrie 2005. La 112, un bărbat îi avertiza pe poliţiştii aflaţi deja în căutarea Andreei: „Nu căutaţi fata, că va muri! Nu căutaţi, Simona va muri!”. În baza acestui apel, poliţiştii deschid un dosar „in rem” (care vizează fapte şi nu persoane) pentru lipsire de libertate.

19 ianuarie 2006. Poliţiştii descind în locuinţa lui Burcuţă. Urmează patru testări la poligraf (două făcute de experţi din Capitală, una la Cluj, iar cealaltă la Târgu-Mureş). O singură concluzie: Burcuţă minte.

„Ai ucis-o pe Andreea?”

„Ai ucis-o pe Simon Andreea Simona?” şi „Ai îngropat-o pe Simon Andreea Simona?”. Acestea sunt întrebările la care Burcuţă nu a putut păcăli poligraful. A picat testul cu brio.

„Ştiai de uciderea Andreei Simon?” şi „Ai ajutat la îngroparea Andreei Simon?” – acestea sunt întrebările care l-au trădat în faţa anchetatorilor şi pe cel bănuit acum că l-ar fi ajutat pe Burcuţă să scape de cadavrul fetei. „E vorba de un vechi prieten şi, în acelaşi timp, un vechi coleg al său. Un agent de la Evidenţa Populaţiei Miercurea-Ciuc”, comentează unul dintre colegii ofiţerului.

Între timp, ancheta continuă. Fără probe. „Cel puţin acum ştim că nu trebuie să mai căutăm cadavrul copilei în Lacul Frumoasa, unde i-a trimis, în 2007, Burcuţă pe cei care se ocupau de investigaţii. Pentru că la întrebări precum «Ai ars-o pe Andreea?» sau «Ai înecat-o, ai aruncat-o în apă pe Andreea?» a răspuns cu «NU». Şi a spus adevărul”, au conchis anchetatorii.

„CUPLU”. Tiberiu Burcuţă şi Ioana Munteanu, doi foşti iubiţi despărţiţi acum de o crimă comisă asupra unui copil nevinovat

CERTITUDINI

Mobilul crimei: a vrut să se răzbune pe mamă

La întrebarea „de ce ar fi făcut un poliţist asta?”, răspunsul anchetatorului vine prompt: „Din răzbunare. A vrut să se răzbune pe Ioana Munteanu, mama Andreei”.

„Îi plac bărbaţii în uniformă. Acum era căsătorită a doua oară cu Gabi – un militar care stătea mai mult plecat prin misiuni. Între timp, s-a văzut şi cu alţii, dar cu Burcuţă a avut o relaţie îndelungată. Din declaraţiile ei, femeia nu l-a considerat niciodată «bărbat», în adevăratul sens al cuvântului, însă ea a profitat de asta, de slăbiciunea lui. Îşi bătea joc de el. Picătura care a umplut paharul a fost momentul în care Ioana l-a chemat la ea pe Burcuţă să-i facă cunoştinţă cu o prietenă a ei. L-au batjocorit amândouă”, le-a explicat anchetatorilor un apropiat al familiei Andreei. Iar de aici până la răzbunare a mai fost doar un pas…

Cioacă, inspirat de Burcuţă?

De altfel, cu aproape trei săptămâni în urmă, la ultimul experiment judiciar, Ioana Munteanu le-a sugerat anchetatorilor că Burcuţă a fost îndrăgostit de ea: „Trecea în fiecare dimineaţă prin faţa blocului să-mi facă cu mâna”. El neagă însă, aşa cum neagă orice e legat de Ioana şi de fiica sa.

Asta, în timp ce anchetatorii sunt convinşi că ofiţerul l-ar fi putut inspira pe Cristian Cioacă în „dispariţia” Elodiei. „Unii s-au gândit la asta. Cele două cazuri seamănă, însă la Cioacă au mai fost găsite probe. Aici nu avem nimic. Nici măcar un fir de păr”, au conchis procurorii.

SUB LUPA CRIMINALIŞTILOR

Tudorel Butoi: „Nu există crimă perfectă!”

Chiar dacă de la dispariţia Andreei Simon au trecut mai bine de patru ani, iar de la cea a Elodiei Ghinescu aproape trei ani, timp în care anchetatorii nu au reuşit să strângă prea multe probe împotriva poliţiştilor – principali suspecţi, criminaliştii cu experienţă sunt de părere că asasinii vor ajunge după gratii.

„Nu există crimă perfectă! Există doar neîndemânarea noastră, nepriceperea, există imperfecţiuni în culegerea şi interpretarea urmelor şi în realizarea interogatoriilor. Există o serie de algoritmi în parcurgerea anchetelor, care s-au cam uitat. Dar am prins criminali şi după 7, şi după 11 ani. Trebuie doar să vrei, să munceşti mult. Şi evident, ai nevoie de puţină inteligenţă şi de puţin ajutor de la Dumnezeu. În cele din urmă, vor fi prinşi”, spune psihologul criminalist Tudorel Butoi, „părintele” poligrafului.

Raluca Dan („Evenimentul Zilei”, 24 februarie 2010)

http://www.evz.ro/detalii/stiri/doi-politisti-implicati-in-uciderea-fetitei-cu-chibrituri-887530.html